Revista:

Kellia si Sketis

id566_15.jpg.jpg

Nilul traversează Egiptul pe o lungime de peste 1500 km, apoi se ramifică la Cairo (Heliopolis) în două braţe prin­ci­pale care se varsă în Marea Mediterană formând Delta Nilului. Din punct de vedere strict geografic, monahismul egiptean a fost şi el un „dar al Nilului”, ca atâtea altele în istoria Egiptului. În mai puţin de o sută de ani, până la sfârşitul secolului IV, monahismul urcase pe Valea Nilului aproape 2000 de km. Valea Nilului a fost o adevărată „bază de plecare” pentru anahoreţii care, pornind de aici, s-au afundat în pustia egipteană, de unde reveneau periodic la aşezările de pe Nil pentru a se aproviziona cu alimente ori lucruri de strictă necesitate.
La sfârşitul secolului IV, în „geografia” monahismului egiptean se disting trei zone generale: în primul rând e vorba de bazinul egiptean al Nilului, apoi deşertul Wadi-Natrum şi, o a treia, Qolzum – pantele muntoase din deşertul Arabiei sau deşertul de Est, de‑a lungul coastelor Mării Roşii.

Kellia
Pustiul Kellia sau Chiliile, cum i se mai spune, îl aflăm la numai 18 km de cel al Nitriei. Se pare că locul a fost ales la sfatul pe care Antonie cel Mare l-a dat Sfântului Ammon de a înfiinţa aici noi chilii pentru cei ce căutau o mai mare singurătate, dat fiind că în doar câţiva ani pustia Nitriei ajunsese deja suprapopulată. La Chilii erau cel mult 600 de vieţuitori, spre deosebire de Nitria, unde Paladie arată că, spre anul 391, se nevoiau aici peste 5000.
Antoine Guillaumont, studiind ruinele chiliilor de aici, descoperă a fi adevărate „celule de închisoare”. Fiecare chilie era înconjurată de o mică grădină de zarzavaturi, închisă cu un perete de cărămidă în aşa fel încât să nu se poată privi înăuntru sau în afară. Cărămizile erau construite din nisip şi argilă. Chiliile erau de obicei împărţite în două, izolându-se astfel colţul de rugăciune, evidenţiat printr-o nişă unde se afla o icoană sau un crucifix. Uneori mai exista o încăpere: camera ucenicului.
Dacă pentru început Kellia a fost înfiinţată de către avva Ammon ca „metoc” al Nitriei, în timp ea a trecut sub influenţa părinţilor din pustia Schitică, fiind situată, din punct de vedere geografic, între cele două. Retras de la Schitis la Chilii, Sfântul Macarie Alexandrinul va rămâne aici preot şi povăţuitor timp de cincisprezece ani. Evagrie, ajuns în 383 în Egipt, întâi în deşertul Nitriei, ajunge în 385 la Chilii unde, găsind limanul căutărilor sale, va rămâne până la moarte (în 399).

Pustia Schitica

La sud de Nitria şi de Kellia se întindea pustia Schitică. Localizarea precisă a acesteia este controversată încă. Oricum ar fi însă, pustia Schitică este un ţinut puţin cunoscut, un deşert sinistru bântuit de fiarele sălbatice şi de tâlhari. Numele „Schit” (Schiît) este menţionat pentru prima oară în versiunea coptă a Vieţii Sfântului Macarie Egipteanul. Etimologia şi traducerea acestui nume copt sunt încă nelămurite. Nu se ştie exact ce însemna în limba coptă, dar s-a păstrat până astăzi informaţia potrivit căreia monahii din Schit înţelegeau prin acest nume „leagănul inimii”, sau „scăparea inimii”. Poate e important de menţionat că în limba arabă „schut” înseamna „liniştire deplină.” Oricum, numele de Schit nu are nici o legatură cu „schit”, în sensul în care înţelegem în româneşte acest cuvânt.
Întemeietorul vieţii monahale în pustia Schitică a fost Sfântul Macarie Egipteanul, sau Macarie cel Mare, cum a fost supranumit. Venirea sa aici s-a petrecut în jurul anului 330. Printre primii părinţi stabiliţi aici se numără avva Ammoi, părintele duhovnicesc al lui Ioan Colov, avva Isidor preotul, avva Pafnutie, care l-a primit pe Sfântul Ioan Casian când acesta a vizitat Schitul, avva Arsenie cel Mare, avva Pimen etc. Schitul nu va întârzia să devină centrul cel mai înfloritor al vieţii anahoretice, unde vor locui Părinţii cei mai renumiţi.
La începuturi, în Schit nu exista decât o singură biserică unde călugării se adunau în ziua de duminică; în timpul săptămânii părinţii locuiau în chilii îndepartate, fie singuri, fie cu unul sau mai mulţi ucenici. Ca şi în Nitria, ocupaţiile erau diversificate în funcţie de nevoile monahilor.
„Geografia” monahismului egiptean mai cuprinde şi alte repere: Delta Nilului, împrejurimile Alexandriei, Kanope, Marmarica şi Mareot, Qolzum etc. Muntele Qolzum (muntele Sfântului Antonie) se întindea la est de Nil, de-a lungul coastelor Mării Roşii. Aici s-au descoperit ruinele unei foarte vechi mânăstiri, a cărei fondare este atribuită Sfântului Antonie.
Spre sud, la o zi de mers, se afla muntele Sfântului Pavel Tebeul, căruia i se atribuie înfiinţarea unei mânăstiri în acest loc. Tot în această regiune muntoasă de la est de Nil se afla şi Muntele Porfirita, care, în timp, a adăpostit diferiţi pustnici.