Revista:

Mânastirea si lumea ­despre ­ortodoxia şi monahismul din ­Valahia secolului al XIX-lea

id562_12.jpg.jpg

Ürmösy Sándor nu este, cu siguranta, unul dintre scriitorii maghiari foarte cunoscuti. Istoria literaturii maghiare abia daca îi mai retine numele: preot uni­tarian, publicist, culegator de basme ardelene, autor al unei lucruri de mici dimensiuni – Az ­elbujdosott magyarok Oláhországban („Maghiari pribegi]i prin Valahia“), aparuta în anul 1844, la Cluj.

În ciuda dimensiunilor sale reduse, Az elbujdosott magyarok Oláhországban, ţinând cont de exotismul subiectului tratat, îl va face faimos pe Ürmösy în epocă. Deşi numărul maghiarilor de la sud de Carpaţi era destul de mic, acesta va fi îngroşat în chip vădit de către autor. La noi, apariţia lucrării este consemnată pentru prima oară de Nicolae Iorga în Istoria românilor prin călători (1922). Iorga va reda câteva pasaje dintr-o carte franţuzească ce i-a stat la îndemână, care cita unele din sumbrele constatări ale lui Ürmösy în urma drumurilor sale prin Valahia. O abordare mai atentă a textului călătorului maghiar, deşi destul de târzie, îi aparţine universitarului clujean Sorin Mitu.
În rândurile de faţă nu ne vom opri asupra principalului subiect al cărţii – cel al maghiarilor răspândiţi în Ţara Românească, ci vom încerca să scoatem în evidenţă câteva din întâlnirile incidentale ale preotului unitarian cu oamenii şi mentalităţile locului.
Ürmösy Sándor vizitează oraşele Câmpina, Ploieşti, Bucureşti, Câmpulung, Târgovişte, Piteşti, Râmnicu-Vâlcea etc. De fapt, cartea este rodul a două lungi călătorii întreprinse în Valahia în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, cu impresii nu prea plăcute pentru călătorul maghiar – mai ales din postura de preot unitarian.
În Câmpina, de pildă, autorul cărţii constată că atât catolicii, cât şi protestanţii (luterani, calvini, unitari­eni) sunt consideraţi păgâni de către românii ortodocşi. O familie de maghiari din Câmpina îi va povesti preotului unitarian faptul că românii nu îngăduiau ca neortodocşii să fie înmormântaţi în cimitirele lor nici din ruptul capului. Dacă totuşi, în rare cazuri, cedau, mormântul celor de altă credinţă urma să fie aşezat doar la marginea cimitirului, iar aceasta în urma plăţii unei sume mari de bani.
Tot la Câmpina, în casa unui negustor român – Maxim Dumitrache, căsătorit cu o unguroaică, Ürmösy se va izbi de refuzul categoric al gazdei de a ţine o slujbă pentru puţinii luterani maghiari din oraş. Negustorul român afirmă, nici mai mult, nici mai puţin, că Ürmösy şi luteranii săi, prin această slujbă, îi vor „pângări” casa. „Intoleranţa” ortodoxă îl va izbi pe ­Ürmösy chiar şi la Bucureşti, un oraş pretins cosmopolit. Astfel, aflăm din carte, bucureştenii îi considerau pe catolici creştini mai mici, iar pe calvini, unitari­eni, luterani şi alţii – păgâni de-a dreptul.
Saşii din capitala Valahiei, pentru ca „românii barbari”să nu-i mai batjocorească cum că ei ar fi păgâni, au trebuit să preia mai multe ritualuri catolice, slujbele luteranilor din Bucureşti ajungând prin aceasta foarte diferite de slujbele luterane din Europa. Maghiarii întâlniţi în timpul călătoriei sale la sud de Carpaţi sunt descrişi de Ürmösy ca fiind foarte credincioşi. Aceştia nu pu­teau să conceapă că se poate trăi fără preot. În lipsa preotului confesiunii căreia îi aparţineau, ei făceau adeseori apel la preoţii ortodocşi. Aveau evlavie mai ales la preoţii călugări. Deşi nu este încântat defel de „intoleranţa” ortodoxă, Ürmösy nu poate să nu constate ospitalitatea românească de la vremea respectivă. Mai multe familii de ţărani, dar şi obşti monahale, precum cea de la Mânăstirea Sinaia, îl vor trata pe călătorul maghiar cu o ospitalitate desprinsă parcă din Evanghelie. Călătorul observă că monahii „sunt foar­te cinstiţi de către românii de jos, dar şi de către mai-marii acestora”. Ürmösy, campat în unitarianism, crede totuşi că monahii au un trai foarte comod şi de aceea „mulţi dintre copiii leneşi… năzuiesc spre o astfel de viaţă lipsită de griji”. Cât despre boierii de viţă veche ai ţării, Ürmösy scrie că aceştia au la moşia lor cel puţin un preot. Altfel, ei ar fi putut fi catalogaţi drept păgâni.
Cartea lui Ürmösy Sándor s-a bucurat, imediat după apariţia sa, după cum am amintit, de o deosebită atenţie în gazetele de la Buda şi Pesta. În ciuda păstrării cu sfinţenie a dreptei credinţe de către majoritatea românilor, jurnaliştii maghiari, în recenziile lor, îşi exprimau însă speranţa că lucrurile se vor schimba în puţină vreme. Începuseră, într-adevăr, să se schimbe încă de pe atunci. Nu puţini din boierii Valahiei, constată chiar Ürmösy, „erau extrem de nemulţumiţi dacă lucrurile cumpărate nu erau de la Paris ori de la Londra”. Oare cum ar privi călătorul maghiar de acum 170 de ani starea actuală a Ortodoxiei şi a monahismului de la noi?