Revista:

Purtarea monahului în Mânăstire

id557_9.jpg.jpg

Lepadarea de lume nu ­presupune si lepadarea de delicatetea ­sufleteasc`…
Părintele Nicolae Stein­hardt, cunoscut ca şi mo­nahul de la Rohia, îndeam­nă în stilul său: „Dacă nu poţi fi bun, mă­car ai bun simţ…”. Bunul simţ, conjugat cu voturile monahale (ascultarea, să
răcia de bună voie şi castitatea) şi o legatură strânsă cu duhov­nicul, te vor învăţa să te comporţi corect în cadrul mânăstirii, cât şi în afara ei.
Cântarea s` i fie fireasc`, f`r` preten]ii de ­vedetism expirat, c`ci B­iserica este locul unde ne rug`m, nu unde d`m ­spectacole, fie ele [i de cânt`ri duhovnice[ti…
În biserică, monahul să meargă cu bună cuviinţă, cu respect şi dragoste pentru Casa lui Dumne­zeu. Să evite privirea trufaşă, gesturile grăbite, râsul, dormitarea, căscatul, neatenţia. Să vorbească cu glas şoptit şi numai dacă este mare nevoie. Să cânte sau să citească atunci când i se dă să facă acest lucru de către cel rânduit să conducă strana, iar cântarea să îi fie firească, fără pretenţii de vedetism expirat, căci Biserica este locul unde ne rugăm, nu unde dăm spectacole, fie ele şi de cântări duhovniceşti. Călugării să nu discute sau să râdă în strană, căci pot pricinui sminteală sau întristare mirenilor, care vor să vadă în ei modele de vieţuire creştină. Desigur că sunt binevenite şi unele momente de destindere, însă acestea trebuie să se manifeste în limitele bunului simţ, doar în situaţii permise şi nu des. Nici nu stă bine unui om cu barbă să fie în postură de clovn.
La ascultări să se ducă în­dată în momentul când i s-a zis de către cel mai mare şi, dacă este cazul, să lase şi pravila de rugăciune la o parte de dragul ascultării, căci ascultarea înseamnă dragostea de a sluji pe aproa­pele, iar dragostea este mai mare decât orice virtute. Părintele Cleo­pa afirma, citând Sfinţii Pă­rinţi desigur, că: „ascultarea împreună cu rugăciunea minţii este Liturghie”. Pur­tarea în afara chiliei, ca oricare din purtări, tre­buie să fie îndrumată şi supravegheată de duhovnicul rânduit. Călugărul să îşi ferească privirea sa de cea a mirenilor, mai ales dacă este tânăr. Să nu îşi irosească timpul său în discuţii sterile cu mirenii, căci vorba aceea: „Cine nu înţelege din puţine cuvinte un sfat, nu îl va înţelege nici din multe cuvinte”. Ascultarea să şi-o îndeplinească cu dragoste, ca şi cum ar lucra pentru casa şi familia sa. Fără acest simţământ, călugărul nu şi-a găsit calea sa în mânăstirea respectivă… Este foarte necesar ca fiecare să arate respectul cuvenit celui mai mare, iar acolo unde ierarhizarea nu este decisă, să o stabilească cel mai mare. Haina călu­gă­rului să fie decentă, fără zorzoane şi culori, să fie curată si îngrijită, măcar din respect pentru ceilalţi.
La masă să mănânce îngrijit, în linişte, fără sorbituri, pleoscăituri, sau alte zgomote neplăcute. Nu se cade călugărului să aibă senzaţia de saţietate, căci aşa cum spun Sfinţii Părinţi, de aici se nasc toate căderile din patimi. Să evite beţia, căci aceasta ia minţile şi strică sensul oricărui om, nu numai al călugărului. Cei mai mici să dea întâietate celor mai mari pentru a se servi şi să nu fie interesat cât mănâncă cel de lângă el. Este rânduit şi indicat ca la mesele de obşte să se citească cuvânt de folos.
C`lug`rul de va nv`]a s` aib` ­mintea lui ­Hristos, va fi capabil s` dea r`spuns ­potrivit pentru orice ­categorie de ­oameni….
În chilie călugărul îşi are momentele lui de intimitate duhovnicească, de meditaţii şi de nevoinţe. Chilia este ca o biserică, este un loc sacru unde fiecare nevoitor continuă alergarea sa individuală pentru Dumnezeu şi semeni. Fiecare călugăr după ce a intrat în chilie să fie cu luare aminte să îşi ducă la bun sfârşit pravila propusă de duhovnic şi să nu se lase ispitit de a face alte lucruri decât acesta, fie ele chiar şi duhovniceşti. Bine este să nu îşi umple atletul lui Hristos mintea cu lucruri care să îi strice echilibrul interior. Dacă tot are în chilia sa un mijloc mass-media sau de tehnologie modernă, măcar să îl folosească doar cu încuviinţarea duhovnicului şi, desigur, spre zidire sufletească. Acestea nu sunt rele în sine, ci felul în care sunt folosite… Să nu uite călugărul că îndeletnicirea sa de căpătăi este rugăciunea. Fără ea se va usca sufleteşte şi îşi va pierde sensul chemării sale. Aceasta va fi cea care îl va ridica şi din căderile sale, oricât de grele ar fi ele. În chilia sa călugărul să nu îşi ia mâncare ori băutură în afară de apă. Chilia să fie simplă şi curată, ca atunci când intră în ea, să îşi găsească odihna şi dorinţa de rugăciune şi meditaţie. Vizitele între călugări, la chilii, nu pot naşte decât lucruri rele, precum clevetirea, judecarea, răzvrătirea, îmbuibarea, beţia, desfrânarea, împrăştierea minţii, pierderea liniştii interioare etc. Călugărul în chilia sa trebuie să citească cât mai mult, să caute să aibă cunoştinţe cât mai cuprinzătoare, dar să nu îşi trufească mintea sa pentru aceasta. Trăim vremuri în care suntem întrebaţi de probleme foarte diverse şi trebuie să fim capabili să dăm răspunsuri concrete, nu din cele rigide, şablonate şi depăşite ca sens, dar nici laxive şi străine de învăţătura drept-măritoare. Călugărul de va învăţa să aibă mintea lui Hristos, va fi capabil să dea răspuns potrivit pentru orice categorie de oameni, indiferent de statutul lor. Iar mintea lui Hristos presupune dreaptă socoteală, iubire şi iertare.
În încheiere doresc să împărtaşesc ideea că în ziua de astăzi lupta călugărului este mult mai aprigă şi anevoioasă, ispitele fiind mult mai multe, iar valorile evanghelice răsturnate, virtutea a ajuns un lucru de jenă, iar păcatul o ierarhie de valori pentru admiraţia turmei rătăcite de la Hristos. Să ne descurajeze acest lucru oare ? Ca răspuns, îl voi cita pe marele părinte Paisie Aghioritul: „Mulţi părinţi din vechime ar fi vrut să trăiască în vremurile noastre, pentru a se nevoi”. Aşadar, să cerem de la milostivul Dumnezeu curaj duhovnicesc, credinţă tare, nădejde neclintită, dragostea cea întru Hristos, iar acestea ne vor da biruinţa cea bună. Amin.