Revista:

Sfântul Onufrie de la Voron

id565_14.jpg.jpg

Dorul de Dumnezeu
“Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe…”. Dorinţa apostolului Petru de a-şi face co­libă lângă Domnul este dorinţa firească a omului care vede harul Lui Dumnezeu, dorul de a fi mereu în Dumnezeu, netulburat de nimic din cele din afară. Coliba lui Petru s-a transformat, în două milenii de creştinism, în peşteri, în pustii, în stâlpi, în sihăstrii. Într-o astfel de colibă s-a împărtăşit din harul Domnului şi cuviosul Onufrie de la Vorona. În 1749 acesta era guvernatorul unei provincii din Rusia. După cum ne spune ieroschimonahul Nicolae, vieţuitor cu el în pustia Voronei, se născuse în Rusia pe la anul 1700. Avea deja aproa­pe 50 de ani când, datorită unor persecuţii religioase, a lăsat tot şi a fugit în Moldova. S-a hotărât să lase toate cele ale lumii şi să caute în ţinuturile moldoveneşti cele ale lui Dumnezeu. Cuviosul Paisie Velicicovski, la întoarcerea sa de la muntele Athos din anul 1763, îl găseşte la mânăstirea Dragomirna pe cuviosul Onufrie. Între cei doi monahi se leagă o prietenie duhovnicească care va rodi în anii următori. A existat şi o corespondenţă bogată între ei, din aceasta parvenindu-ne doar o scrisoare datată 6 iunie 1776, scrisă de stareţul Paisie la Mânăstirea Secu. Legătura între cei doi monahi reiese din operele Sfinţilor Părinţi, traduse şi redactate de stareţul Paisie, pe care cuviosul Onufrie le-a copiat în sihăstria sa, spre folosul călugărilor care îl ­cercetau.
Sih`stria
La un an după întâlnirea cu stareţul Paisie, în 1764, Onufrie intră în obştea Sihăstriei Voronei şi se retrage vreme de 25 de ani, într-o peşteră pe malul pârâului Vorona, unde rămâne până la trecerea sa la Domnul. Nevoinţa lui o cunoaştem tot de la ieroschimonahul Nicolae: mânca doar o dată pe zi, după apusul soarelui, iar noaptea o petrecea în privegheri, aţipind doar două-trei ore; restul zilei îl petrecea în tăcere şi rugăciune neîncetată. După 11 ani de o astfel de nevoinţă, în anul 1774, primeşte de la stareţul Paisie schima cea mare, la Mânăstirea Dragomirna. Revine la locul nevoinţelor sale, la peştera din preajma Sihăstriei Voronei. Primeşte de la Dumnezeu darul deosebirii gândurilor şi al facerii de minuni, şi începe să fie căutat de mulţi monahi sau de simpli credincioşi. Dumnezeu i-a descoperit ziua morţii sale, astfel în noaptea de Paşti a anului 1789, un înger s-a arătat preotului Nicolae Gheorghiu din satul Tudora, aflat în apropiere, şi i-a cerut să ia cu sine Sfintele Taine şi să meargă la cuviosul Onufrie. Acelaşi înger l-a călăuzit până la peştera pustnicului, pe care l-a găsit foarte slăbit. Cuviosul a cerut să fie dus la Sihăstrie, unde a adormit întru Domnul, la 29 martie 1789, fiind înmormântat în livadă, la rădăcina unui măr.
Sfin]enia
La puţin timp, la mormântul cuviosului au început să se petreacă fapte minunate. Mulţi au văzut lumânări arzând şi au auzit cântări în acel loc. Trei călugări rătăcindu-se prin pădure au fost călăuziţi de o lumină până la peştera cuviosului. În iarna anului 1846, domnitorul Mihail Sturdza, aflat la vânătoare, a luat de lângă mormântului pustnicului un fruct frumos şi l-a dat fiicei sale bolnave de epilepsie, care s-a şi vindecat de boală. Domnitorul s-a întors la Sihăstria Voronei şi, după ce a aflat despre viaţa cuviosului Onufrie, i-a dezgropat osemintele şi le‑a aşezat într‑o raclă în altarul bisericii mânăstirii de la Vorona. Zece ani mai târziu, cuviosul Onufrie s-a arătat în vis stareţului mânăstirii, arhimandritul Iosif Vasiliu, şi i-a cerut ca moaştele sale să fie duse în Sihăstrie. De atunci racla cu moaştele sfântului cuvios Onufrie se află aşezată într-o firidă din pronaosul bisericii din Sihăstria Voronei. De peste 150 de ani sfintele oseminte şi-au păstrat aceeaşi culoare galben-aurie şi răspândesc un miros plăcut asemeni Sfântului şi ­Marelui Mir. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa din 6 iulie 2005, trecerea cuviosului Onufrie în rândul sfinţilor, cu data de sărbătorire pe 9 septembrie.