Revista:

Avva Arsenie Papacioc

id541_8.jpg.jpg

Părintele Arsenie Papacioc e unul dintre duhovnicii români care au cunoscut teroarea temniţelor comuniste. În 1959 a fost condamnat la 20 de ani închisoare pentru uneltire contra ordinii de stat. A făcut parte din mişcarea Rugul Aprins. A intrat în monahism în anul 1949, fiind tuns la mânăstirea Antim din Bucureşti, pe seama mânăstirii Sihăstria din Neamţ. L-a avut ca naş de călugărie pe părintele Petroniu, stareţul mânăstirii Prodromu din Sfântul Munte Athos. Cu toate privaţiunile şi torturile, trupul părintelui nu s‑a frânt. De la naşterea sa, petrecută pe 15 august 1914, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, au trecut 93 de primăveri. Mărturie a faptului că nu traiul bun îl ţine pe om ci harul lui Dumnezeu. Îi urăm mulţi ani, veghind la drumul către veşnicie al acestui neam pe care îl iubeşte atât.

După ce l-am văzut pe părintele Arsenie m-am găndit – fie-mi permisă comparaţia – că el, împreună cu părintele Iustin Pârvu, părintele Teofil Părâian şi părintele Adrian Făgeţeanu reprezintă catedrala vie a neamului românesc actual. Ar trebui să fim fericiţi că asemenea oameni trăiesc printre noi (şi că se roagă pentru noi!)! Mie mi-au dat lacrimile când l-am văzut, pentru că am văzut credinţă mare şi bunătate adunate într-un bătrân frumos care împlineşte acum 93 de ani. Să-l ţină Dumnezeu sănătos ca să ne fie dreptar duhovnicesc în ortodoxia noastră!
„Inimă blândă şi mână uşoară trebuie să aibă duhovnicul”, mi-a spus părintele când l-am întrebat cum potriveşte canoanele celor ce se spovedesc. Asta, spune el, l-a diferenţiat de părintele Făgeţeanu, (care a terminat Dreptul, deci e normal să fie mai riguros! – îl apără tot părintele), însă el a căutat mereu ca la spovedanie „să fie o atmosferă de dragoste, înţelegere şi blândeţe, în aşa fel încât mărturisitorul să plece cu o inimă de miel, chiar dacă a venit cu una de leu neînfricat”.
Pe măsuţa lui în chilie veţi vedea fotografiile celor pentru care se roagă mereu: părintele Petroniu – naşul său din monahism, stareţul schitului românesc athonit Prodromu – părintele Iustin Pârvu, părintele Cleopa, părintele Paisie Olaru şi încă câţiva cinstiţi monahi pe care nu i-am desluşit în graba privirii.
Dacă intri la el în chilie, primul lucru pe care-l face e să-ţi citească o rugăciune şi abia mai apoi stă de vorbă cu tine. Şi se roagă mult pentru că este mereu rând mare la uşa sa.
Îl întreb de când nu l-a mai văzut pe părintele Făgeţeanu şi îşi aduce aminte că a venit odată la Antim să‑l spovedească pe preşedintele ţării şi s‑au întâlnit atunci în altar.
I-am cerut sfat şi m‑a povăţuit …să‑mi cuceresc veşnicia zilnic! Prietenului meu Nicolae i-a scris să nu amâne nici o clipă – astăzi este vremea mântuirii! Pentru că şi iadul este plin de oameni ce nădăjduiau să ajungă-n rai, dar şi-au întârziat mereu faptele de pocăinţă, iar nădejdea le-a devenit mincinoasă.
Are mereu porunca iubirii în cuget – de asta a şi ales mânăstirea în locul pustiei, ca să facă iubire de aproapele – şi consideră că „viaţa duhovnicească nu este o viaţă calculată, ci una trăită fără cuvinte, în smerita smerenie”. (De altfel şi pe cartea mea – Iată duhovnicul – stă scrisă o dedicaţie a părintelui, în care mi se spune că „cel mai înalt punct din cer se cucereşte cu cea mai înaltă virtute pământească – smerenia…”)
La plecare mi-a spus că „dacă te lupţi cu tărie cu păcatul, Domnul te va iubi şi te va ajuta cu harul Său”. Se lăsa o seară blândă peste mânăstire şi peste lacul Techirghiol, iar peste noi, pacea şi bucuria dăruite de sfaturile bătrânului duhovnic…