Revista:

Dumnezeu se vede numai printre lacrimi

id538_5.jpg.jpg

Pe maica Melania am întâlnit-o la Mânăstirea Hurezi din jud. Vâlcea. Ajuns acolo, în plină noapte, prima întrebare pusă portarului a fost despre Bătrânii locului. Omul s-a uitat la mine lung, apoi văzându-mă că chiar vreau să vorbim în miezul nopţii a început să-mi povestească despre o maică, de peste 90 de ani, care mai păstreză încă o veche rânduială ascetică a mânăstirii: chiar dacă are pat în chilie, maica nu dormea în el, ci pe un mic scăunel, fără aşternut, lângă sobă. M-am convins eu însumi când am cunoscut-o pe maica Melania. A fost prima dată când mi-am dat seama că oamenii au nevoie în primul rând de mângâiere şi apoi de spovedanie. Maica Melania mângâia ca o mamă pe orice pelerin care o căuta; şi nu erau puţini.

– Maică Melania de cât timp sunteţi în mânăstire?
– De la 14 ani.
– Acum cât timp aţi intrat?
– Acum 78 de ani.
– Vă mai amintiţi acel moment?
– Da, cu mult drag îmi amintesc cum m-a primit maica stareţă, Epifania Moisescu. Am fost patru fete din aceeaşi comună. Şi ne-a zis: „Fetele mamii, noi suntem armata lui Hristos”.
– Dar cum aţi ajuns la 14 ani în mânăstire?
– Am simţit o putere. Era un curent de Oastea Domnului la noi. Şi mergeau şi cântau pe la troiţe, pe la biserici. Şi eu dintr-o dată am zis: „Sfinte Dumnezeule, ce frumos cântă aici pe pământ, dar ce frumos ar cânta în cer!”
– Nu v-aţi gândit niciodată, maică, la căsătorie?
-Nu. Niciodată nu mi s-a urât şi n-am zis: nu mai stau la mânăstire. O singură dată am zis că m-am săturat de coada tigăii, vreau să mai învăţ şi altceva. Şi atunci a venit un decret de la patriarhul Iustinian ca să înfiinţeze un seminar la Plumbuita. Noi am fost prima promoţie. Era de Crăciun. Eram cu o colegă de-a mea din orfelinat. Zic: „M‑am săturat de coada tigăii”. Şi după câteva zile m‑au chemat la cancelarie şi au zis: „Maică, eşti singura care are şapte clase şi trebuie să te duci la seminar.” Că aşa era ordinul atunci. Cele cu şapte clase şi mai mult trebuie să meargă la seminar. Eu am fost bucuroasă şi am zis: „Da, mă duc”.
– Ce v-a ajutat mai mult – cartea sau rugăciunea?
– Rugăciunea.
– Şi v-a învăţat cineva să vă rugaţi?
– Nu.
– Şi cum aţi procedat?
– Am simţit preoţii cum se concen­trează la Sfânta Liturghie şi mie din inimă mi-a încolţit câte o rugăciune pe care nu am auzit-o niciodată şi nici nu am găsit-o scrisă nicăieri. De exemplu: „Să stăm bine, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace a o aduce”. Şi mie mi-a venit în suflet rugăciunea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mulţumesc pentru Sfânta Jertfă ce o aduci pentru păcatele noastre”. Zic de trei ori aşa, apoi zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mulţumesc pentru toate binefacerile cele revărsate asupra noastră”; şi pe urmă zic: „Doamne, Iisuse Hristoase, pogoară harul Duhului Sfânt peste tot sufletul creştinesc de pe faţa pământului, peste toţi cei ce mi-au zis mie să mă rog pentru dânşii şi peste toţi binefăcătorii mei, fiecare după numele lor.” Şi pe urmă pentru maici. Mai întâi pentru maica stareţă şi apoi pentru alte maici pe care le ştiu că sunt necăjite cu obştea pentru că… în sfârşit, sunt puţine şi e muncă multă. Şi după aceea, pentru toate măicuţele din mânăstire, rasoforele, surorile. Le iau pe nume, după chilii, şi le pomenesc.
– Sunteţi cea mai în vârstă maică din mânăstire?
– Nu, mai e o maică de 93 de ani. Dar este mai în putere. Dânsa nu a fost aşa la ascultări grele. A lucrat mai mult la ateliere, era mai firavă. Eu eram mai zdravănă, am fost foarte sănătoasă. Am şi eu suferinţă, aşa cum a zis Sf Pavel: „Doamne, ia-mi durerea sau suferinţa”. Şi îi răspunde: „Ţi-ajunge ţie, Pavele, darul Meu…”
– Măicuţă, cum trebuie să se roage un monah?
– Tot timpul trebuie să ne rugăm. Mai ales pentru rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase“ nu este oră, nu este po­ziţie. Tot timpul să ne rugăm. Şi când ne culcăm, şi când ne sculăm, când ne învârtim prin casă, tot timpul.
– Primim răspuns la această rugă­ciune?
– Da, eu primesc. Parcă mi-e frică că sunt prea bine, că sunt sănătoasă. Mă doa­re puţin piciorul, dar trebuie să am şi eu o suferinţă, nu mă supăr că am suferinţă, chiar mă bucur că-mi dă Dumnezeu şi mie o suferinţă. Dacă Mân­tuitorul a răbdat, eu cine sunt să nu rabd?
– Dar în suflet simţiţi lucruri deosebite?
– Da, simt purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Mai ales când spun o rugăciune pe care am găsit-o într-o cărticică de rugăciuni: „Doam­ne, Dumnezeule, ţi-e îţi încredinţez toată via­ţa mea şi pe Tine Te rog, Doamne, acoperă-mă şi mă fă părtaş milostivirii Tale”. Aşa mi-a plăcut rugăciunea asta… Multe ne­cazuri au trecut şi peste mi­ne. M-a luat P.S. Iosif de-aici şi m-a dus stareţă la mânăstirea Govora.
– E bine să fii în funcţii de conducere?
– E bine, dar să ai ajutor. Eu n-am plecat cu nimeni de-aici. La mânăstirea Govora e Maica Domnului cu aripi deasupra uşii. Şi când am văzut, am vrut să fug de-acolo, dar mi-a fost ruşine de P.S. Iosif, care mă cunoştea de aici econoamă. Şi a trimit exarhul să mă convingă să mă duc şi am refuzat. Maica stareţă Mihaela Ghişoiu mi-a zis a doua zi: „Maică, te duci şi îi zici Prea Sfinţitului că nu poţi să te duci, dar nu poţi să îl laşi să aştepte să te gândeşti ce să faci”. Nu m-am gândit prea mult. M-am dus la Prea Sfinţitul care mă aştepta în curtea episcopiei. Şi mi-a zis: „Dumneata eşti maică?” „Da, Prea Sfinţia Voastră, dar eu…” „Toţi suntem sub ascultare”. Şi am zis: „Prea Sfinţia Voastră, cu ajutorul lui Dumnezeu şi cu rugăciunile Prea Sfinţiei Voastre, am să încep activitatea.” „Domnul să te binecuvânteze”. Şi în ziua de azi simt binecuvântarea Prea Sfinţitului.
– Gândindu-vă acum la anii de stăreţie şi la în­cer­cările pe care le-aţi avut atunci, ne puteţi spune cum ar trebui să fie un sta­reţ? Mai ales că stareţii de astăzi sunt foar­te tineri.
– E cam greu pentru tineret, pentru că întâmpină multe greutăţi. Dar trebuie să ai şi un pic de ajutor. Eu am găsit acolo foarte puţine maici şi foarte multe neajunsuri acolo. N-aveau apă în casă, canalizare. Eu m‑am silit, pentru că după o lună de zile aveam hramul şi nu aveam un kg de mălai sau făină. Şi am avut un nepot care m-a ajutat. Venea cu maşina cu zahăr, cu ulei. Şi m-am ridicat un pic. Şi după o lună după ce am preluat gestiunea, la hram, după cum am putut am făcut vin de corcoduşe, sarmale şi o supă falsă. A venit şi un grup de aviatori pensionari. S-au anunţat la 8 dimineaţa, în ziua de hram. Şi am zis că e cam târziu pentru anunţ, dar să poftească. Şi le-am făcut mâncarea asta şi a fost bine.
– Dar viaţa duhovnicească a unei mânăstiri? Cum se poate pune pe picioa­re viaţa spirituală a unei mânăstiri?
– Trebuie să ai voinţă. Am şi eu de lucru cu măicuţele, să vină în uniformă. Trebuie să fim ordonate şi în uniformă. Noi trebuie să fim cu adevărat ostaşii lui Hristos.
– Este obligatoriu să se roage un monah?
– Obligatoriu.
– Dar dacă are ascultare şi nu poate veni la Liturghie?
– Să se roage acolo. Ascultarea echi­va­lează cu Sfânta Liturghie. Şi noi când eram începătoare nu vedeam biserica. Din ’36 până în ’48 n-am văzut în mâna mea Noul Testament. Eram la ascultare, duminica ieşeam la patru de la utrenie şi ne aştepta o maică cu traistele la uşă şi ne trimitea la duzi. Noi am crescut foarte greu, acum e domnie la mânăstire. Pot să spun că e prea mult.
– Şi mai era rugăciune? Se mai gândea monahul la Dumnezeu?
– Da! Şi era simplitate. Aveam două cămăşi. Una o puneam pe mine, a doua o dădeam la spălat. Şi mâncare foarte slabă. Dar niciodată n-am pus problema că este greu să pleci la mânăstire.
– S-au ridicat sfinţi atunci? Aţi cu­noscut oameni deosebiţi?
– Da, am cunoscut. Mi-aduc aminte de părintele duhovnic de la seminarul de la Plumbuita, Părintele Bonifaciu. Am stat pe lângă dânsul un an. Biserica era în restaurare. Făceam paraclis în faţa bisericii. Era prima sâmbătă de post şi am făcut parastas. Aşa am rămas de impresionată de dânsul… La fiecare minut scotea ceasul din buzunar şi se uita. Avea presimţire. Nu mi-am dat seama ce se va întâmpla. Şi seara zice: „Măicuţelor, pe mine să mă sculaţi când e aproape să ies cu Sfânta Evanghelie. Începeţi utrenia singure şi eu vin”. Când ne-am dus să-l sculăm nu ne-a răspuns. Am zis: „Hai să vedem ce este.” Şi era întins în cameră, mort. Fusese securitatea şi l-a schingiuit.
– La Hurezi au fost oameni sfinţi?
– Maici. Dar nu le-a băgat nimeni în seamă. În chilia în care stau eu acum era o maică din Ardeal şi avea un pat înalt cu saltea din frunze de porumb. Dar dânsa se culca în cojoc, după uşă. Şi venea la noi şi zicea: „Maicilor, să nu ne stea Psaltirea din citit aşa cum nu stă soarele din mers”. Maica Iuliana o chema.
– Dar se mai pot sfin­ţi oameni în mânăstire acum?
– Bineînţeles, dacă au voinţă şi dragoste. Dragostea e cea care ne sfinţeşte. Ea este fără început şi fără sfârşit.
– Mai certaţi oamenii prin mânăstire?
– Nu le cert, le spun cu vorbă bună. Dacă se mai reped ele la mine, şi atunci le zic: „Nu-i nimica, nu mă supăr. Şi-aşa mă rog pentru voi, nu mă speriaţi că vă supăraţi pe mine”.
– Aveţi ucenici…
– Da.
– Şi se roagă?
– Da, îi învăţ să se roage. Eu am stat în chilie 24 de ani cu o maică care a murit acum trei ani, în ziua de Crăciun. Şi ne sculam dimineaţa: „Hai, e vremea rugăciunii, să ne ridicăm, să ne rugăm, că mergem şi la biserică şi până atunci să ne facem pravila de chilie”. Foarte mult m‑am ajutat cu maica aceea.
– Vă rog să spuneţi un cuvânt către monahiile tinere sau fetele care vor să intre în mânăstire. La ce să se aştepte ca să reziste 70 de ani, cât aţi rezistat şi dumneavoastră.
– Mie nu mi-a spus nimeni nimica. Până am venit aici, eu nu am văzut mânăstire. Dar am avut imaginea unei clădiri mari şi întunecoase şi lumea stând aplecată acolo. Şi am găsit-o în timpul celor şase Psalmi de judecată. Maicile erau în genunchi, luminile erau stinse toate. Ţin minte şi ce ne-a dat să mâncăm. Mi-e tare drag să-mi aduc aminte. Ele trebuie să facă ascultare, să iubească, să aibă dragoste. Dacă pleacă de vreo decepţie, nu stau şi, dacă n-au chemare, nu stau. Eu am văzut fete care au stat şi 15 ani şi au plecat, au plecat şi călugăriţe. Dacă n-ai chemare, nu rezişti la mânăstire. Mânăstirea e foarte frumoasă, dar foarte grea. Trebuie să ai voinţă şi dragoste ca să depăşeşti ceea ce întâmpini. Fără dragoste nu poţi să rezişti. Chiar dacă rezişti, nu poţi să creşti duhovniceşte. Şi să îi simţi pe cei din jurul tău. Eu pe părintele îl simt cum se concentrează acolo şi mă silesc să mă concentrez şi eu la Liturghie.
– Cum vedeţi bătrâneţea?
– Un dar de la Dumnezeu.
– Nu e apăsătoare?
– Nu.
– Aveţi bucurie în suflet?
– Multă bucurie, mai ales când văd că mă mai ascultă câte unii. Am pe nepoata care e de la Sibiu. Aveam o depunere de calciu în călcâi. Şi zice: „Hai să te ducem la raze”. Asta era în ’92. Şi zice: „Nu plecăm fără dumneata”. Şi până la urmă am plecat cu ea la Sibiu. Şi dacă nu puteam să merg din cauza piciorului stăteam în pat şi mă rugam. Şi ea când pleca la serviciu vedea ce fac. Când venea, la fel. Şi într-o seară mă trezesc cu ea: „Mătuşică, nu vrei să mă rog şi eu cu dumneata?” Zic: „Eu aşteptam de mult”. A venit, s-a rugat vreo trei-patru seri. Şi zice: „Îmi dai voie să aduc şi copiii?” Zic: „Ce folos mare ai câştigat!” A adus şi copiii şi i-am învăţat să se roage la rugăciunile de seară şi la paraclis. Şi le-am zis: „Aşa cum vă rugaţi acum, să învăţaţi să-l simţiţi pe Dumnezeu, să-l vedeţi”. Zice: „Să-l văd eu pe Dumnezeu?” Zic: „Livia, Dumnezeu se vede numai printre lacrimi”.
– Sunt mulţi care spun că ascultarea îndepărtează de la rugăciune, că e prea multă muncă.
– Ştii ce zicea măicuţa care se culca după uşă? „Măgarul ăsta să-i dau să mănânce să se simtă bine? Lasă că-i vin eu de hac…”
– Trupul?
– Da. Aşa că nu trebuie să ne ferim de muncă. Când am fost cu decretul, foar­te greu m-am dezlipit de mânăstire. Făceam dimineaţa bagajul şi seara îl desfăceam şi mă culcam. Şi când în sfârşit am plecat acolo, doi ani de zile nu am uscat lacrimile de pe faţă. Mergeam pe stradă şi plângeam. Odată am venit de la serviciul de noapte şi am intrat la bisericuţă. M‑am rugat acolo în faţa altarului şi când m-am ridicat am văzut pe Mântuitorul răstignit pe cruce şi am avut impresia că îi curge sânge. Şi am zis: „Doamne, Tu ai răbdat atât pentru păcatele noastre. Oare eu cine sunt să nu rabd pentru păcatele mele?” De‑atunci m-am resemnat şi nu mai plângeam aşa. Am trecut prin vremuri grele, însă am alergat tot la Dumnezeu. 11 ani cu decretul nu am ştiut decât de fabrica unde lucram, gazda la care dormeam şi biserica. Aveam catedrala de la Sibiu şi mă duceam la Sfânta Liturghie. Şi eram întotdeauna…
– Un om împlinit.