Revista:

Mersul pe apa sau despre monahism

id543_10.jpg.jpg

Părintele Nichifor Horia face parte din obştea mânăstirii Trei ­Ierarhi din Iaşi, unde este un duhovnic cunoscut şi cercetat mai ales de către ­tineri. Se află în această mânăstire din anul 1995. A ­absolvit Facultatea de mecanică a Universităţii Dunărea de Jos şi Facultatea de Teologie Ortodoxă Dumitru Stăniloae din Iaşi. A intrat în monahism la Schitul Sihla din Neamţ în anul 1993.

Va multumim pentru urarile bune pe care le faceti, le-am primit cu toata bucuria, bucurie pe care Domnul s-o sporeasca în viata dumneavoastra.
Despre călugărie este oarecum dificil de vorbit într-un sens atât de general, mai ales într-o scrisoare. Călugăria asumată şi conştientizată dintru început de către cel ce îndrăzneşte, este înţeleasă ca mersul lui Petru pe apă către Domnul. Este credinţa că Domnul Însuşi poate, atunci când inima curată şi întărită în credinţă cere, să salte firea dincolo de hotarele pe care durerea le poartă în condiţiile vieţii pe pământ. Călugăria este arvună a vieţii de dincolo: „căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Petru îndrăznea să meargă pe apele mării ca şi cum ar fi fost asemenea îngerilor, ştia că Domnul poate da firii puterea ei cea dintâi; când credinţa i-a slăbit, a început a se afunda. Călugărul forţează şi el venirea către Domnul pentru că asemenea lui Petru, crede că încă de aici poate să înceapă viaţă îngerească. Dar firea căzută cu care toţi suspinăm şi însăşi făptura întreagă suspină aşteptând izbăvirea, cunoaşte alte legi. În mersul său pe apele înspăimântătoare ale vieţii acesteia călugărul adeseori se afundă, se înspăimântă de zgomotul vântului şi valurilor mării şi atunci învaţă să strige: „Doamne scapă-mă!”

Lupta smerita şi adânca a calugarului nu poate fi înteleasa decât de cel ce însuşi începe sa paşeasca stângaci şi temator pe apa.
Mersul pe apă e deopotrivă minunea lui Dumnezeu şi minunea credinţei. Asemenea şi călugăria. De aceea adeseori apar căderi mai mari sau mai mici după cum omul a înţeles că ceea ce face nu e doar lucrarea propriei voinţe, credinţe; ci strigă neîncetat către Domnul: „Doam­ne scapă-mă din valurile patimilor, ale necredinţei, ale ispitelor, întăreşte neputinţa mea…” Este un strigăt al fiecărui om, indiferent pe ce drum se angajează în viaţă. Monahul este cel care crede însă că va primi răspuns, că va putea merge pe apă. Auzim acest strigăt oriunde întoarcem capul, sublim cântat în artă, fie muzică, sculptură, vers sau proză… Sunt frânturi de înţelegere adâncă şi intuiţii minunate care îmbracă în capodoperele geniului omenesc expresii de o tulburătoare înălţare. Însă rămân aici. De cele mai multe ori călugărul nu cunoaşte în simplitatea lui chinurile şi intuiţiile minunate ale omului, chiar ale omului de geniu care pricepe multe, dar nu a ştiut căci cheia acestui labirint este una singură: „Doamne scapă-mă! Doamne miluieşte-mă! Răspunde nepriceperii mele!” Treptat, după căderi şi înălţări, monahul învaţă puterea acestui strigăt, învaţă să lupte cu deznădejdea lumii, şi atunci când este deplin întărit în smerenie şi în credinţă, el începe încă de pe pământ să se asemene Domnului, luminând şi îmbărbătând pe cei din jurul lui. Ne amintim de marele sfânt al ortodoxiei, Serafim de Sarov, care în faţa ucenicului său strălucea ca soarele, plin fiind de Duhul Sfânt, iar în mersul lui nu atingea pământul. Tânguirea, lupta lui, căderile şi înălţările lui nu pot fi înţelese de cei ce luptă pentru bunurile şi slava omenească a acestei lumi.
Lupta este aşadar peste puterile firii şi dac` Domnul nu ar ajuta
(şi ajut` întotdeauna pe cel ce lupt` sincer şi smerit) toat` minunata îndr`zneal` a omului
ar r`mâne un jalnic zbor icaric. În`l]`tor dar zadarnic.
Lupta smerită şi adâncă a călugărului nu poate fi înţeleasă decât de cel ce însuşi începe să păşească stângaci şi temător pe apă. Nu poate fi înţeleasă decât de cel ce „a gustat şi văzut că bun este Domnul”, de cel ce a crezut. Firea căzută nu caută sfinţenia, psalmistul cunoaşte că „gândul omului din tinereţe este aplecat spre rău”. Lupta călugărului fiind în toate privinţele o luptă mai presus de fire (indiferent ce aspect concret ar avea la un moment dat într-o mânăstire: în oraş sau în pustie, în viaţă de obşte sau singur, esenţial rămâne gândul omului într-o continuă răstignire a omului vechi spre înălţimea ce o râvneşte), este adeseori neînţeleasă, hulită de mulţi, adeseori nepricepută nici de cei ce vin spre „cinul îngeresc” în toată mărimea ei. De aceea căderi, cum spuneam, mai mari sau mai mici, mai ales în condiţiile unei slăbiri generale a credinţei şi a înţelegerii felului cum Dumnezeu lucrează în lume, au fost şi vor mai fi.
Într-o anumit` m`sur` lupta c`lug`rului poate şi trebuie s` fie lupta oric`rui creştin
Lupta este aşadar peste puterile firii şi dacă Domnul nu ar ajuta (şi ajută întot­deauna pe cel ce luptă sincer şi smerit) toată minunata îndrăzneală a omului ar rămâne un jalnic zbor icaric. Înălţător dar zadarnic. Acum concret: cine şi cum să îndrăznească, dacă poate recunoaşte omul în el însuşi momentul coborârii din corabie, cum să alegi o mânăstire, un părinte duhovnicesc, sunt întrebări fireşti, dar care presupun o dezvoltare aparte. Într-o anumită măsură, lupta călugărului poate şi trebuie să fie lupta oricărui creştin, specific însă monahismului fiind ascultarea, slujirea. Avem credinţa că în ascultare aflăm voia lui Dumnezeu şi că El însuşi ne conduce spre mântuire chiar şi atunci când noi nu mai pricepem nimic de durere şi de spaimă. Profilul mânăstirii diferă dintr-un loc în altul, cerinţele de asemenea, luptele de asemenea, dar dacă omul nu uită de ce a pornit pe acest drum şi nu slăbeşte lupta, Domnul Însuşi, precum ne rugăm în slujba călugăriei, se face pentru el zid tare, scut şi întărire, învăţându-l, prin dureri şi mângâieri, căderi şi ridicări, cum să petreacă înţelepţeşte călătoria acestei vieţi.