Revista:

Parintele ­Teofil Badoi, inima ­monahismului argeşean

id537_4.jpg.jpg

Părintele Teofil Bădoi s-a născut la 11 septembrie 1925. A intrat în mânăstire la 20 februarie 1944 şi a fost tuns în monahism la 30 martie 1947. În acelaşi an a fost făcut ierodiacon la 14 iulie. În anul 1968 a fost hirotonit ieromonah, după ce a trecut prin şcoala suferinţei – cei şapte ani cât a fost dat afară din mânăstire în urma diabolicului decret 410 din 1959.

Mai venea părintele Nicodim pe la mine (în comuna Corbi acolo unde părintele stătea după ce fusese exclus din mânăstire în 1961, în urma decretului 410; pentru amănunte, vezi numărul anterior – n.r.). Şi îmi zicea: „E-he, dac-ai muri ce bine ar fi. Ţi-aş împărţi moaştele în trei părţi: o parte la Slănic, o parte la Lemnu’ şi cea mai mare parte aş lua-o eu la Crasna, că am nevoie de ele pentru biserică.” Mi-a făcut şi acatist. Nu mai ştiu cum mai e. Să-l întrebi pe el, poate-l mai ştie. Şi cu Înaltul Teofan… Era un copil tare cuminte. Îl mai lăsa maică-sa la mine când pleca la muncă. Şi-l întreabă Nicodim odată, când copilul era de trei ani: „Măi, Mitele, ce vrei să te faci când vei fi mare? Doctor?” „Nu, a răspuns băiatul.” „Profesor?” „Nu.” „Inginer?” „Nu.” „Dar ce vrei tu să te faci?” „M-aş face popă, dar n-are cine mă face!” „Eu te fac”, i-a zis Nicodim. Şi cum s‑au legat lucrurile, de minune! Că aşa a rânduit Dumnezeu că Mitel s-a făcut călugăr la Crasna părintelui Nicodim Dimulescu şi Nicodim a fost cel care l-a recomandat pentru preot.
– Carne aţi mâncat?
– Nici o carne. M-a legat avva Vitimion de când am venit în mânăstire: „Să nu mănânci carne, m-a sfătuit avva şi ai să vezi de câte ispite o să te ferească rânduiala asta”. Ei, şi câtă dreptate a avut! Şi cum era să mai mănânc când am simţit pe pielea mea cum e să calci cuvântul lui. Eram într-o sâmbătă în Domneşti, pe la Ghiţă Tecău, şi-mi zice el: „Măi, frate Titule, uite, mama mare a făcut un tuci de sarmale pentru pomană. Ia şi frăţia ta câteva că sunt tare bune.” „Cu ce sunt făcute?” „Cu carne.” „Mă, nu mănânc, pen­tru că eu nu mănânc carne pentru că avva nu-mi dă voie.” Şi la insistenţele lor am mâncat. Pe drumul către schit am simţit cum începe să mă ardă faţa. Mie mi-a crescut barba la 25 de ani, credeam că sunt spân. Ce să fie măi, mă întrebam că mă ardea din ce în ce mai tare. Când am ajuns la schit avva parcă presimţise, mă aştepta la poartă. „Vai de capul tău! Ai ros oase, mă?” Mi-a zis sfinţia sa. „Du‑te şi te uită în oglindă, să vezi cum arăţi.” Când m‑am uitat, nu-mi credeam ochilor: toată faţa era numai băşicuţe pline cu sânge. M-am nenorocit! am gândit eu şi am zis: „Doamne, mărturisesc înaintea Ta că am greşit. Te rog, iartă-mă, că eu cât voi trăi carne pe limba mea nu o să mai pun!” Şi până seara mi-au dispărut toate şi faţa mi-a rămas ca şi înainte de parcă n-aş fi avut nimic.
– Şi de atunci n-aţi mai mâncat ­carne!
– Cu voia mea, nu. Dar să vezi, eram grav bolnav la Lemnu’ şi vine părintele Nicodim să mă vadă. Când m-a văzut cum arătam, i-a zis maicii Gabriela: „Auzi sfinţia ta, nu se mai face Teofil sănătos cu laptele şi brânza voastră. Să-i daţi carne.” „Vai de mine, pă­rin­te, ne blesteamă ăsta da­că-i dăm carne!” „Stai că-ţi spun eu cum faci: fierbi carnea bine, o strecori, bagi mult pătrunjel, că lui îi place pătrunjelul, pui o bucăţică de peşte, şi să vezi că nu‑şi dă seama.” Când m-am făcut bine mă întreabă maica Gabriela: „Părinte, ştiţi câte găini aţi mâncat?” „Eu?! Dar ce-s eu, vulpe, să mănânc găini?” Şi mi-a explicat toată tărăşenia. „Aţi mâncat la găini… şi o curcă.”
– La Mânăstirea dintr-un Lemn cât aţi stat?
– Doi ani. Aflasem că e liber un post de paznic la mânăstire şi cum aveam unele neînţelegeri cu preotul din Corbi, am plecat la Lemnu’.
– Unde v-a fost mai bine?
– Bineînţeles că la Lemnu’. Era mâ­năstire, era rânduială de mânăstire, puteam lua parte la slujbe. Nu se compară!
– Când eraţi la Corbi mai trăgeaţi nădejde că o să vă întoarceţi la mâ­năstire?
– Nădejde era, dar era slabă. Mai repede mă gândeam la moarte. Şi la puşcărie. Pentru mine era tot una. Puşcăriile comuniste au fost iadul pe pământ. Acum, după ce îmi termin pravila, ştii şi sfinţia ta, eu am un canon către toţi sfinţii, alcătuit de mine, şi la sfârşit zic „Sfinţilor mucenici şi muceniţe care v-aţi săvârşit în temniţele comuniste, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru poporul român şi pentru mine, păcătosul“. Părinte, avem muce­nici. Avem mii de mucenici ne­ştiuţi de nimeni, doar de Dumnezeu ştiuţi, care au mărturisit Ortodoxia în tem­niţele comuniste.
– Cum aţi primit vestea libertăţii?
– Eram la Lemnu’ în 1968 şi a venit patriarhul Justinian în vizită. Am mers la Prea Fericirea Sa, am luat binecuvântare şi i-am sărutat mâna. Şi apoi le-a spus maicilor (eu nefiind de faţă pentru că nu aveam voie, de, eram doar un amărât de paznic): „Vă aduc o mare bucurie! Toţi călugării care au fost daţi afară cu decretul 410 sunt liberi să se întoarcă înapoi în mânăstiri.” Când mi-a spus maica Achilina vestea asta nu mai încăpea bucuria în mine. „Să trăieşti 1000 de ani, maică Achilino, că mi-ai umplut sufletul de bucurie.” Şi când a ieşit patriarhul să plece, m-am dus şi eu, am cules un braţ de flori – cele mai frumoase flori din mânăstire – şi i le-am dăruit. „Prea Fericite, i-am zis, primiţi acest buchet de flori din partea mea şi din partea Mânăstirii dintr-un Lemn.”
– Şi v-aţi întors la Slănic după şapte ani de suferinţă.
– Da. Când m-am întors la Slănic, m-am întors pe acelaşi drum pe care venisem în mânăstire şi pe avva l-am găsit tot în biserică. „Prea cuvioase, sfaturile sfinţiei voastre au fost călăuzele mele”, i-am mulţumit eu. Şi apoi, la scurt timp, avva a făcut cerere la Patriarhie ca să mă facă preot. Şi am fost preoţit de episcopul de atunci al Argeşului, Pavel Şerpe, un episcop blând ca un mieluşel. Şi la Sfânta Liturghie mi-a dat Apostolul să-l citesc. Şi când am citit prochimenul: „Certând m-a certat Domnul, dar morţii nu m-a dat“ era să mă pun pe-un plâns… Dar m-am luptat cu mine ca să nu plâng. Dar acesta nu mai era plâns de suferinţă, ci plâns de bucurie căci Domnul mă certase, dar morţii nu mă dăduse. Nu ştiam eu atunci că atâta suferinţă îmi va aduce şi multă bucurie. Bucuria care vine de la Dumnezeu este o bucurie care nu poate fi înţeleasă cu mintea omenească.