Revista:

Parintele Macarie de la Pasarea

Arhimandritul Macarie Ioniţă s-a născut pe data de 17 mai 1924, la Siliştea Glodeanu, judeţul Buzău. A fost al doilea dintre cei şapte copii pe care i-au avut binecredincioşii săi părinţii Ion şi Ivana. Două dintre surorile părintelui au apucat de asemenea calea monahismului – maica Anastasia (adormită în 1990, la doar 53 de ani) şi maica Mihaela. Părintele Macarie intră în viaţa monahală îndată după terminarea stagiului militar – în noiembrie 1949, la Mânăstirea Balaciu, Ialomiţa. Urmează Seminarul Teologic de la Curtea de Argeş, iar în 1952 este hirotonit preot. Până în 1960 este stareţ la Balaciu. Din pricina decretului 410 din 1959, este obligat să se transfere cu tot soborul la Mânăstirea Căldăruşani. Între 1960-1968, este ghid şi casier la Căldăruşani, iar între anii 1968-1972 este stareţ la Schitul Snagov. Din 1972, soborul Mânăstirii Pasărea îl solicită ca duhovnic şi slujitor al mânăstirii. Până în anul 2007 va fi nelipsit de la slujbe, la altarul bisericii Mânăstirii Pasărea. A fost îngrijit în ultimii ani de grea suferinţă, cu o deosebită dăruire, de maicile Tomaida Chialda, Serafima şi Xenia. A trecut la cele veşnice pe data de 3 august 2007.

Este greu să pronunţi cuvinte precum acestea: a murit părintele Macarie de la Pasărea. E ca şi cum ai spune: a murit blândeţea, s-a dus bunătatea, s-a stins harul. La Pasărea însă, toate cele pomenite mai sus rodesc însutit. Cât despre părintele Macarie, putem spune doar atât: numai ce-a plecat pentru puţină vreme din ctitoria Sfântului Calinic până la locaşurile blândeţii, dragostei şi harului, ca să vină iarăşi la Pasărea mai împovărat de „bunătăţi”. Am bătut mulţi ani la rând drumul mânăstirii de lângă Brăneşti. De cum ajungeam la marginea satului Pasărea, zărind mânăstirea, mi-l şi închipuiam pe părintele Macarie: fie rugându-se, fie stând blând în faţa bisericii, fie robotind în grădina chiliuţei lui. Numai acest gând, ce-mi răsărea aproape involuntar în minte, îmi umplea îndată sufletul de o nespusă bucurie. Darămite să mai fi întâlnit şi zâmbetul drag al părintelui!… Orice umbră de tristeţe se stingea odată ajuns înaintea cuvioşiei sale. Harul tainic, sălăşluit în părintele, se împărtăşea oricărui credincios pe care îl întâlnea, schimbându-i cu adevărat starea lăuntrică. Toate măicuţele de la Pasărea, întrebate cum îl văd ele pe părintele Macarie, mărturiseau una dintre cele mai importante calităţi ale părintelui: blândeţea. Îl văd şi acum în faţa ochilor; cu degetul ridicat a mustrare – cea mai dulce primită vreodată, privindu-mă cu acea blândeţe, constatată nu numai de maici, spunându-mi: „Să fii ­cuminte!” Aproape că-ţi venea să plângi de o asemenea bunătate a părintelui…
Nu ştiu, avea un ceva părintele Macarie pe care nu l-am mai întâlnit nicăieri. În anii următori, se vor afla cu siguranţă mult mai multe despre părintele Macarie; vor apărea mărturii, chiar şi cărţi. Din toate acestea, vom vedea cu toţii că părintele Macarie – Fericitul – nu a ­murit, ci viu este.