Revista:

Poetul si Calugarul Cleopa

id539_6.jpg.jpg

Semnatarii dialogului de mai jos nu mai sunt printre noi.
De undeva de sus, atât poetul Ioan Alexandru cât şi părintele Cleopa
ne zâmbesc. Dialogul pe care vi-l oferim suprinde o frântură bonomă dintr-o superbă pledoarie pentru viaţa duhovnicească.

– Măi, de ce-aţi lăsat voi marea şi izvoarele din Bucureşti şi aţi venit să beţi apă dintr-un pârâu sec şi glodos?
– Al dumneavoastră e mai gustos, pe vremuri de secetă….
– Atâţia oameni învăţaţi, ce vin la un putregai de moşneag aici, în pădure? Eu pe jumătate sunt putred, măi frate ­Ioane.
– Se zice că pârâul sec din care se hrănea corbul lui Ilie era mai bogat şi mai bun decât toate. Şi-acuma, părinte Ilie, suntem aici, în faţa dumneavoastră, cu câteva probleme care ne dor şi nu le putem rezolva în altă parte. Nevoia ne aduce aici.
– Frate Ioane, ce să-ţi spui? Eu sunt un putregai aicea.
– Părinte, eu lucrez cu tineretul, cum să îi iau? Am observat la curs că, dacă îi iau cu asprime şi le arăt lucruri aspre despre viaţa creştină, unii ies de la ore şi nu mai vin niciodată. Am observat că dacă îi iau cu blândeţe, cu iubire, ei se lipesc şi sunt aproape. Asta e o întrebare. Şi a doua întrebare: am observat că unii care îşi cunosc starea prihănită de păcat au de-a face şi cu tulburări necurate şi intră spaima în ei. Şi mă întreabă: ce să facă când vine tulburarea din partea necuratului?
– Frate Ioane, conştiinţa e judecător drept. Dumnezeiescul Gură de Aur spunea: nu te apuci să iei Judecător din afară, să-l poţi momi cu parale. Judecătorul este din lăuntru şi nu-l putem momi cu nimic. Auzi ce spune Dionisie Areopagitul: ştiinţa curată, ştiinţa gândului curat este veselia veseliei, iar ştiinţa pătată este chinuirea chinuirii. Poate să-mi zică lumea mie că eu îs sfânt, că eu îs bun, că eu îs cutare, dară conştiinţa îmi ţine seama şi îmi spune: eşti păcătos, eşti rău, eşti plin de păcate. Poate toată lumea să mă laude, dacă conştiinţa mă judecă vinovat, eu sunt cel mai chinuit om, ştiinţa mea este chinuirea chinuirii. Că am de-a face cu ştiinţa lui Dumnezeu din mine, care nu cruţă, care scoate lucrurile drept şi totdeauna mi‑arată slăbiciunile. Iar dacă conştiinţa e nepătată, toată lumea să mă ocărească, toată lumea să spună tot ce-i mai rău despre mine. Ştii când e pace? Când nu mă judecă Dumnezeu în conştiinţa mea. Şi dacă nu mă judecă Dumnezeu în conştiinţă, am toată veselia. Uite ce spune Evanghelia: când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor spune tot cuvântul rău împotriva voastră, bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este la ceruri. Aşa şi cu tineretul, dacă conştiinţa nu e împăcată şi te mustră, nu te supăra. O poţi împăca. Du-te la preot şi te dezleagă şi te uşurează. Şi te păzeşte să nu mai faci, şi, împăcându-te cu conştiinţa, te-ai împăcat cu Dumnezeu. Şi totdeauna să faci rugăciune.
– Dar asta, cu a le vorbi din iubire tinerilor….
– Auzi ce spune sf. Grigorie de ­Nyssa: dacă le dai lucruri prea tari, îi dor dinţii. Apostolul Pavel spune: când aţi fost prunci v-am hranit pe voi cu laptele cel cuvântător al Evangheliei. Când vezi un copil care suge la mamă‑sa, dacă îi dai ciolan îl omori. Începi cu lucruri uşoare, să fiţi cuminţi, să faceţi cutare, îi iei cu blândeţe.
– Părinte, spuneţi-mi un cuvânt cu sinuciderea, că am cazuri grele cu ­tinerii…
– Dacă a fost bolnav, nu i se socoate, iar dacă a fost sănătos, nu mai are nici o legătură cu biserica lui Hristos.
– Dar dacă se sinucide dintr-o frică, are probleme cu poliţia…
– Apostolul zice: sunt păcate care nu au iertare nici în veacul de acum, nici în cel viitor; sunt păcate împotriva Duhului Sfânt. Ia să vă fac o listă cu care păcate nu se poate pomeni în biserică. În biserica lui Hristos nu poţi pomeni sectarii, că e păcat împotriva Duhului Sfânt; s-au rupt de la Biserica lui Hristos. Nu poţi pomeni sinucigaşii. Al treilea, nu poţi pomeni la Liturghie pe cel care refuză Sfintele Taine la moarte, care-L refuză pe Hristos. Apoi nu se pot pomeni în biserică niciodată la dumnezeiasca Liturghie cei care înjură de lucruri sfinte; doar dacă s-au mărturisit şi au căpătat iertare îi poţi pomeni, dacă nu, nu. Apoi cei care au trăit împreună necununaţi. Şase, nu se pot pomeni cei care au murit beţi, pentru că s-a făcut sinucidere prin beţie. Aici nu se pot pomeni cei care fac păcate publice, care smintesc lumea. Iar dacă s-au mărturisit şi le pare rău, se pot pomeni. Dacă nu, nu; răspunzi tu ca preot dacă îi pomeneşti şi te duci în fundul iadului. Atenţie la cei care fac pomelnice. Băgaţi de seamă, eu întreb: nu cumva bărbatul tău înjură, nu cumva bărbatul tău face curvie publică, nu cumva bărbatul tău a murit din beţie, sau cei care au murit necununaţi… Dacă se căieşte măcar la moarte, cheamă preotul să se mărturisească, să-i pară rău, şi îl primeşte Dumnezeu ca pe tâlharul de pe cruce.
– Părinte Ilie, vorbiţi-ne despre apocatastază, că sunt mulţi teologi astăzi care discută de acest subiect.
– S-a spus: nu vă băgaţi la lucrurile tari din Scriptură, că de aici s-au rătăcit şi scriitorii şi filosofii şi sectarii, cărora li s-a părut că pot lua Scriptura după capul lor. De aceea vreau să vă spun că Origen s-a înecat în marea Scripturilor şi a izvodit a patra apocatastază a lumii şi toată Biserica l-a dat anatema la anul 553. Biserica acceptă trei apocatastaze: facerea lumii, crearea ei, este o înnoire, a doua, înnoirea lumii prin Iisus Hristos, şi a treia sfârşitul lumii, când va face cer nou şi pământ nou. Iar Origen ştii ce a spus: că Dumnezeu e prea milostiv şi o să-i ierte şi pe îngerii căzuţi şi are să-i înnoiască şi atunci va fi a patra apocatastază, când îngerii căzuţi îşi vor relua locul lor din cer. Iară asta nu este adevărat. Iată ce zice Isaia satanei: niciodată nu vei fi luminat cu lumina din care ai căzut. Dacă spun proorocii, noi putem să stăm împotrivă?
– Părinte Ilie, se spune că ­atunci când nu sunt mere sunt bune şi pădureţele. Eu mă socot un pădureţ şi mă duc şi eu şi fac treabă de pădureţ pe acolo. Daţi-mi un cuvânt de folos….
– Mânca-te-ar raiul să te mănânce, eu ca un putregai nici pădureţ nu îs. Eu sunt un moşneag putred. Cine v-a adus aici, la un pădureţ putred?
– Vă rugăm, părinte…
– Fapta bună are trup şi suflet. Trupul faptei bune e lucrarea ei, postesc, mă rog, fac milostenie, mă înfrânez, priveghez… Sufletul faptei bune sau viaţa ei este scopul cu care o fac. Apostolul Pavel ne spune aşa: toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu. Iar dumnezeiescul părinte Isaac Sirul ne spune: când mintea a pierdut scopul dreptei credinţe, toate faptele bune nu mai folosesc. Unul aleargă cu scopul de a lăuda, altul face milostenie cu scopul de a ieşi în faţă, altul cu scopul de a face prietenie cu cineva. A zis Sfântul Maxim Mărturisitorul: de este feciorie şi milostenie şi înfrânare, urâciune în faţa lui Dumnezeu sunt, dacă nu sunt făcute cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu, ci oamenilor.