Revista:

Predica la Sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului

id536_3.jpg.jpg

Fraţi creştini,

Sărbătorim astăzi, împreună cu toată lumea creştină, Adormirea Maicii Domnului, cea din urmă taină din viaţa ei sfântă şi plină de taine, cea mai solemnă şi cea mai mişcătoare dintre toate sărbătorile rânduite în cinstea ei.
Ca astăzi, acum multe veacuri în urmă, în satul Ghetsimani de lângă Ierusalim, Sfânta Fecioară îşi încheia viaţa pământească, prohodită şi plânsă de Apostolii Domnului, îşi dă în pace sfântul ei suflet în mâinile Fiului ei şi Dumnezeului nostru.
Şi cerul, fraţi creştini, mai mult decât pământul, îşi are sărbătorile, solemnităţile şi marile lui bucurii. Şi dacă „bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se întoarce din calea lui cea rătăcită”, cum ne spune Însuşi Mântuitorul în parabola fiului risipitor, ne putem închipui câtă bucurie şi ce fel de sărbătoare a fost în ceruri atunci când cea mai cinstită decât toate puterile îngereşti, ca o Maică a Vieţii, se mută în veşnica viaţă.
Sărbătoarea Adormirii şi înălţării Maicii Domnului la cer a fost, cu adevărat, „una din cele mai frumoase zile ale veşniciei”. Din ceasul acela toate amărăciunile şi lacrimile din viaţa ei pământească au încetat. Şi au început a o slăvi nu numai neamurile pământului, ci toate puterile cereşti. Aşa a rânduit Dumnezeu ca faptele şi lucrurile cu adevărat mari din lumea aceasta să aibă la temelia lor trudă cinstită, lacrimi şi jertfe. Însuşi Mântuitorul ne-a arătat cu prisosinţă aceasta prin exemplul sfintei Sale vieţi pământeşti, pentru că nimeni n-a făcut mai mult bine omenirii decât El, şi nimeni n-a suferit mai mult decât El, şi nimeni n-a avut şi nu va avea o slavă asemenea cu a Lui.
Mergând pe urmele Domnului, Sfânta Maică, înainte de a intra în slava Fiului ei, a trebuit să sufere nespus de mult şi, de atâtea ori, sabia durerii a trecut prin sufletul ei curat, smerit şi simţitor. Câte lacrimi nu s-au îngrămădit în inima ei de mamă în cei mai bine de 30 de ani de la naşterea în staulul sărac din Betleem, apoi fuga în Egipt cu Pruncul în braţe şi până la răstignire! Câtă prigoană şi necaz după Înviere şi Înălţare până la sfânta ei adormire din Ghetsimani! Căci cei care i-au ucis Fiul nu puteau iubi pe Maica Lui şi erau destui duşmani care o urau de moarte. Şi dacă în ura lor cumplită nu-L mai puteau chinui pe Iisus Cel Înviat, decât să-I ucidă ucenicii, cum n-ar fi ucis-o ei mai ales pe Sfânta Lui Mamă, dacă n-ar fi păzit-o Dumnezeu cu o deosebită purtare de grijă.
Trăia în mijlocul lor ca o mieluşea în mijlocul lupilor şi ca un crin în mijlocul spinilor, cum spune un fericit scriitor al vieţii ei, în timpul grelei prigoniri a tinerei biserici creştine. Ea, Mama lui Iisus, împreună cu celelalte sfinte femei, ascunse prin case sau prin grădini tăinuite, se rugau ziua şi noaptea ca Domnul să dea tărie Sfinţilor Apostoli în vestirea Evangheliei Iubirii pentru care murise dumnezeiescul ei Fiu. Iar când prigoana s-a înteţit, după uciderea Sfântului Apostol Iacob şi a Sfântului Arhidiacon Ştefan (trecuseră mai bine de 10 ani de la Înălţarea la cer a Mântuitorului) când şi ceilalţi Apostoli au părăsit Ierusalimul şi hotarele Ţării Sfinte, atunci şi Maica Domnului, împreună cu Sfântul Evanghelist Ioan au luat drumul pribegiei. Au străbătut drumurile pietroase şi arse de soare ale Asiei Mici, au poposit mai mulţi ani în Efes, au trecut prin Antiohia Siriei şi prin insula Cipru. Şi, când focul prigoanei s-a potolit, s-au întors iarăşi la Ierusalim, oraşul unde fiecare cărare îi aminteau urmele şi paşii Fiului ei, dar, în cele din urmă, a ales să rămână în satul Ghetsimani.
Zile şi nopţi se ruga în grădina Măslinilor, unde cu sudori de sânge se rugase, oarecând, şi Fiul ei. Şi Sfânta Tradiţie mărturiseşte că desele ei rugăciuni se încheiau cu implorarea de a fi dezlegată cât mai curând de legăturile trupului – „Fiul meu şi Dumnezeul meu, m-ai dus la cruce să Te văd murind. Şi Te-am văzut înălţat în slavă. Primeşte-mă, acum, să te văd împărăţind în ceruri”.
Şi iată că rugăciunea ei a fost îndeplinită. Într-o bună zi, prin rânduială dumnezeiască, Sfântul Arhanghel Gavriil, slujitorul şi păzitorul ei din copilărie îi vesteşte că peste trei zile va fi chemată de Fiul ei, dăruindu-i spre încredinţare o stâlpare de finic adusă din alte lumi. Cine va putea spune bucuria Sfintei Fecioare din ceasul acela şi ce grai omenesc va putea povesti frumuseţea cântărilor îngereşti ce răsunau în văzduh? Sfinţii Apostoli răpiţi de îngeri şi aduşi pe nori de la marginile lumii şi, Însuşi Fiul ei înconjurat de îngeri şi de sfinţi, casa plină de lumină şi freamăt dumnezeiesc. Înainte de a închide ochii pentru această lume pământească, ultimele ei cuvinte au răsunat liniştit şi blând: „Apostoli de la margini, adunaţi-vă aici, în satul Ghetsimani, îngropaţi trupul meu, iar Tu, Fiule şi Dumnezeul meu, primeşte duhul meu”. Şi pe când îşi deschidea ochii pentru cer, în văzduh încă mai răsunau cuvintele Sfântului Arhanghel: „Bucură-te cea plină de dar, Marie, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei …”
Trupul ei preacurat, prohodit cu jale, a fost condus la mormântul din Ghetsimani. Iar şeful sinagogii din Ierusalim, nemaiputând răbda cinstea adusă Maicii Celui răstignit, întâlnind cortegiul pe drum, din multă răutate s-a repezit să răstoarne sicriul cu sfântul ei trup. Dar când s-a atins de el, a orbit îndată, iar mâinile lui ucigaşe i-au fost retezate de sabia nevăzută a Sfântului Arhanghel. Îngrozit de moarte şi căindu-se, cu rugăciunile Sfinţilor Apostoli şi-a recăpătat vederea, iar mâinile, lipite la loc, au păstrat ca un fir roşu semnul tăierii lor spre luare-aminte tuturor. Aşa ne spune Sfânta Tradiţie, fraţi creştini.
Au îngropat-o acolo cu plângere mare, răsturnând piatră deasupra mormântului. Trei zile au răsunat în văzduh cântări de îngeri. Iar Toma, Apostolul, venind din India abia a treia zi, s-a întristat de moarte că n-a fost de faţă la ceasul cel din urmă al Maicii Domnului său. Era o mare rânduială dumnezeiască în întârzierea lui. Căci vrând să vadă măcar sicriul cu sfântul trup şi să i se închine, deschizând mormântul cu mare dor, împreună cu ceilalţi apostoli, n-au mai aflat trupul Maicii Domnului şi, plini de întristare, neştiind ce să înţeleagă, iată glas de îngeri în văzduh şi, în faţa lor, blânda Stăpână a cerului binecuvântându-i şi zicând: „Bucuraţi-vă! Eu cu voi sunt în toate zilele”.
Aşa a fost, fraţi creştini, cu adevărat. Este mărturia Sfintei Tradiţii şi a rămas şi a ajuns până la noi.
Spunem Adormire şi nu moarte, căci şederea ei în mormânt a fost scurtă şi socotită ca un somn dulce prin care s-a odihnit puţin de zbuciumul acestei vremelnice vieţi. Mormântul este şi astăzi în Ghetsimani, dar ea nu este acolo. Înălţată în slavă, de-a dreapta Fiului său, ea devine mijlocitoarea mântuirii noastre.
Pe crucea Golgotei Iisus, cu mâinile sângerânde şi cu fruntea plină de spinii urii omeneşti, a rostit cuvinte pline de dragoste Maicii Sale şi ucenicului iubit: „Iată fiul tău …iată Mama ta”. Din această încredinţare s-a ţesut pentru totdeauna legătura sfântă între Maica Domnului şi noi, pământenii.
Fiindu-ne Maică iubitoare tuturor, se cuvine să ne purtăm faţă de ea ca nişte fii înţelepţi şi iubitori, cinstindu-o după cuviinţă, aşa cum au cinstit-o părinţii şi strămoşii noştri. S-o chemăm în viaţa noastră în toate zilele şi, ca unei mame bune, să-i spunem toate încurcăturile şi durerile noastre, căci şi ea a avut necazuri şi dureri. Ne înţelege şi ne poate ajuta cu adevărat mijlocind pentru noi în faţa dumnezeiescului ei Fiu. Să-i cinstim după cuviinţă sărbătorile, păzindu-ne de păcate şi imitând, pe cât se poate viaţa ei, smerenia ei, răbdarea ei, bunătatea ei, sfinţenia vieţii sale. Să o rugăm să ne ajute să ne trăim viaţa după sfintele porunci ale Fiului ei şi Dumnezeului nostru. Şi, plecându-ne genunchii şi inima în faţa sfintei icoane, să-i spunem aşa:
„Stăpână prea bună, ai milă de noi toţi! Împacă viaţa noastră, potoleşte patimile noastre, tămăduieşte neputinţele noastre, primeşte ostenelile şi postul şi rugăciunea din aceste sfinte zile pe care le-am făcut în cinstea ta. Şi, după cum aici în biserică, sărutăm cu evlavie icoana ta, ajută-ne ca şi acolo, în slava ta, să vedem chipul tău fericit învrednicindu‑ne de lumina, bunătatea şi mângâierea celor aleşi întru Împărăţia şi bucuria Fiului tău şi Dumnezeului nostru. Amin.”

După predică, în timp ce îi miruia pe credincioşi, părintele a continuat să le vorbească:
Toată Sfânta Tradiţie care ne povesteşte despre Adormirea Maicii Domnului şi ridicarea ei cu rupul la cer este confirmată de Sfântul Ioan Damaschin, nu spun de la mine acestea.

Fraţi creştini, să nu uitaţi că cele mai dragi fiinţe, cei mai iubiţi prieteni ai lui Iisus sunt Maica Domnului şi Sf. Ioan Botezatorul – Aşa-i vedem stând în icoa­na Judecăţii de Apoi – de-a dreapta şi de-a stânga Mântuitorului – şi ei nu stau degeaba acolo! Prin rugăciunile Maicii Domnului se ţine pământul acesta până azi! Ei sunt cei mai apropiaţi şi de oameni, şi pun un cuvânt bun pentru fiecare dintre noi! O mamă pământeană îşi poa­te uita copilul sau poate să nu-i audă durerea, dar Maica Domnului este foarte atentă la fiecare suspin al nostru, mai ales când strigăm în rugăciune către ea. Ea este foarte prezentă şi aici, aude ce am spus şi vede râvna şi dragostea din inima fiecăruia.

Să nu uitaţi şi acest lucru: prin mij­locirea Maicii Domnului, acea mare păcătoasă, Maria Egipteanca, a ajuns Sfânta Maria Egipteanca. Ea trăise în păcate foarte grele şi acum voia să sărute Sfânta Cruce pe care a fost răstignit Domnul. Şi nu putea, era ţinută în loc ca de o barieră nevăzută. Se uită şi vede Icoana Maicii Domnului, şi simte în inima ei atâta cutremur şi căinţă, şi face o mărturisire adâncă şi sinceră, o rugăciune plină de căinţă în faţa icoanei. Şi îndată bariera dispare şi aude glasul Maicii Domnului: „treci Iordanul şi vei avea linişte…”. Şi 17 ani după aceea a trăit chinul cumplit al amintirilor. Pentru că păcatul, fraţi creştini, intră în noi ca o boală, intră în carne, în fiecare fibră, în fiecare celulă şi trebuie multă luptă ca să‑l mai scoţi afară. Dar Maica Domnului a întărit-o şi a luminat-o şi aşa a lucrat harul asupra ei că atunci când se ruga, se ridica de la pământ şi cita din psalmi, fără să ştie carte, nu ştia să citească.
De aceea zic, rugaţi-vă Maicii Domnului, să zgâlţâie ea acest lăuntru al nostru, să cadă zgura aceasta, lepra de pe sufletul nostru, să ne descopere ea acest abis al păcatelor din noi şi să ne dea la­crimi de curăţire şi căinţă.
Numai prin mijlocirea ei ne putem purifica lăuntric. Ea ne poate ajuta mult la această despătimire a noastră.

După Înviere şi Înălţare, Maica Domnului rămâne prezentă în toate durerile urmaşilor lui Hristos. Ea a împărţit şi cu Ucenicii toate necazurile lor, căci nu era uşor pentru Sfinţii Apostoli să trăiască într-o ţară plină de ucigaşi, care căutau cu cruzime pe cei ce ar fi îndrăznit să‑l mărturisească pe Iisus, să-i strivească cu totul, de ar fi putut (aici părintele s-a oprit şi a plâns). Rugaţi-vă ei, fraţi creştini, şi veţi vedea. Rugaţi-vă ei…