Revista:

Românii în însemnarile de calatorie ale lui Paul de Alep despre Tara cazacilor

id545_11.jpg.jpg

Pentru cei mai mulţi dintre români, Ţara cazacilor rămâne o mare necunoscută. Chiar şi limba ucraineană, devenită „limbă de bucătărie”,h sub presiunea de veacuri a limbii ruse, ar părea că mai are încă un drum lung de străbătut până la a crea o adevărată literatură. Privite mai atent, cel puţin din punct de vedere religios, părţile tătaro-căzăceşti, Ucraina de astăzi, au însă multe de mărturisit pentru românitate. În rândurile ce urmează, nu ne propunem deocamdată acest lucru decât într-o mică măsură: vom urmări pe Patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de fiul său, arhidiaconul Paul de Alep, în Ţara cazacilor, după o îndelungă zăbavă în Ţările Române. Întrucât nici una dintre ediţiile româneşti de până acum (Cioran, Vasile Radu) ale Însemnărilor de călătorie ale arhidiaconului Paul de Alep nu au cuprins şi relatarea călătoriei Patriarhului Macarie de dincolo de Nistru, cu nenumărate referiri la Ortodoxia românească, vom încerca să aducem în atenţia ­cititorilor noştri câteva dintre acestea.

Cu căruţa pe lângă aleşteu
Din preţioasele însemnări de călăto­rie ale lui Pavel de Alep, se pot reconsti­tui multe întâmplări din trecutul vieţii bisericeşti al Valahiei ori Moldovei. De pildă, de­spre Mitropolitul Ţării Româ­neşti, Ignatie Sâr­bul, călătorul sirian spune că era „un bă­trân vrednic de cinste, ştiutor al limbilor tur­că, persană, greacă şi română”. Ierarhii, dom­nitorii Moldovei şi Valahiei, precum şi realităţile acestor două ţări ortodoxe româ­neşti, după trecerea Nistrului, vor sta faţă în faţă în Însemnări cu lumea nou întâlnită.
Trecerea Patriarhului Macarie al Antiohiei în Ţara cazacilor a avut loc pe data de 10 iunie 1654, „într-o zi de sâmbătă”. Una din primele constatări ale arhidiaconului, odată ajuns în Ucraina, este că drumurile sunt întru totul asemănătoare cu cele din Valahia şi Moldova: „Aflaţi că începând cu Valahia şi Moldova, şi în Ţara cazacilor, până la Moscova, toate drumurile trec prin mijlocul cetăţilor şi târgurilor, … iar drum ferit pe lângă cetăţi nu există defel. Iată câtă stricteţe”. Călătorul si­rian va prelua în scrierea sa mai multe cu­vin­te româneşti, viu comentate în ediţiile ru­seşti ale Însemnărilor sale… Aflăm astfel de­spre mersul foarte îngreunat cu căruţa şi de o mânăstire ce dispunea de un mare aleş­teu (eleşteu). Paul de Alep este încântat de credinţa hatmanului Bogdan Hmelniţki ,care le iese personal în întâmpinare. Acesta coboară de pe cal şi, alături de toţi însoţitorii săi, se închină Patriarhului, sărutându-i de două ori marginea odăjdiilor. După ce‑i să­rută şi mâna, Patriarhul îl va săruta pe creş­tet pe Hmelinţki. Mişcat de smerenia hatmanului, Paul de Alep consemnează: „Unde vă sunt ochii voştri, domnitori ai Valahiei şi Moldovei? Unde vă este mândria şi trufia voastră? Oricare dintre voi este mai jos (în evlavie) decât coloneii supuşi acestui hat­man”. Privitor la măreţia domnitorilor Va­lahiei şi Moldovei, Paul de Alep va mai reveni într-o altă însemnare. – După ce îl laudă pe hatman că este umil, fie în biserică, fie la ospeţe, arhidiaconul sirian îşi însemnează: „Nu precum domnii Valahiei şi Moldovei, care ei înşişi ocupă primele locuri, iar pe arhi­ereu îl poftesc să şadă mai jos decât ei”. Mol­­dova reprezintă un punct de referinţă ge­neral pentru tot ceea ce arhidiaconul vede în Ucraina. Formula care se repetă adesea în text este următoarea: „Cum n-am văzut nici în Moldova”. Ospeţele în Ucraina nu semănau deloc în acea perioadă cu cele din Valahia şi din Moldova. Mâncărurile erau aşezate la masă în Ţara cazacilor după obiceiul turcesc „nu ca la valahi şi moldoveni, care aduc unele după altele, până la sfârşitul ospăţului”.

Ctitorii româneşti şi ­controversatul Bogdan Hmelniţki
Vizitând vechea Catedrală Sfânta Sofia, din centrul Kievului, arhidiaconul pomeneşte cu evlavie în Însemnări de fostul Mitropolit moldovean Petru Movilă al Kievului. Nu sunt trecuţi cu vederea nici domnii Moldovei care au ctitorit mânăstiri ori biserici atât în Kiev cât şi în alte părţi din Ţara cazacilor. Amintim aici mânăstirea Costini Troiţa, rectitorită de Vasile Voievod, şi restaurarea de către moldoveni a mai multor biserici de la Lavra Pecerska. Despre români, mai aflăm că vin la biserică îndată ce aud clopotele, pe când în Ucraina, dangătul de clopot durează multă vreme, „aşa încât să nu existe grabă la venirea spre biserică”.
Dacă în Moldova ei aflaseră de la un refugiat evreu – Ianaki Jidovul –, multe lucruri rele despre hatmanul Hmelniţki: „Acesta a făcut mai multe nenorociri şi masacre decât Vespasian în vechime” – la care Patriarhul Macarie va zâmbi, nevenindu-i să creadă –, în Ucraina, se vor convinge că hatmanului nu prea i-a ars de glumă cu evreii, puţinii scăpaţi din mâna lui Hmelniţki refugiindu‑se în Moldova, ţară deosebit de ospitalieră şi mult mai tolerantă. Din însemnările arhidiaconului Paul de Alep mai aflăm că domnitorii Valahiei şi Moldovei se temeau de stricăciunile pe care cazacii, ce luaseră locul tătarilor ca vecini la Nistru, le-ar fi putut aduce ţărilor lor. Patriarhul însuşi va aduce hatmanului scrisori din partea domnitorilor noştri pentru „împăciuire”. Situaţia orfanilor şi săracilor din Ucraina pare să fi fost în acea vreme mult mai bună decât în Ţările Române. Dacă la noi cerşetorii şi sărmanii ve­neau în faţa bisericilor într-un număr mare, după cum îşi însemnează călătorul sirian, în Ucraina existau case speciale pentru săraci şi or­fani, în care fiecare creştin poposea cu cele de trebuinţă.
În numărul următor îi vom însoţi pe cei doi călători sirieni în căutare de sprijin pentru Biserica lor, slăbită din pricina ara­bilor şi a altor strâmtorări, până la Moscova.