Revista:

Sfântul Ilarion din Gaza

id547_13.jpg.jpg

Sfântul Ilarion a pustnicit în Fâşia Gaza de azi, şi cu toate că Deir al Balah este un orăşel care poartă numele mânăstirii sale, acolo nu mai e nimic. Fâşia Gaza este una din zonele cu cea mai mare densitate de populaţie din lume, iar musulmanii de acolo sunt foarte agresivi şi nu fac diferenţe între situri istorice şi gunoiul din faţa casei. Drept care, din lăcaşurile monahale ale sfântului Ilarion nu a mai rămas nimic. Toate pozele prezentului articol ilustrează şederea sa în Cipru.

La anul 297, în satul Thavatha, aflat la cinci mile spre miazăzi de cetatea Gaza, s-a născut din părinţi păgâni, cel pe care Sfântul Antonie avea să‑l numească „luceafărul cel ce răsare dimineaţa”. Pentru că părinţii săi erau oameni înstăriţi, şi-au trimis copilul la şcoala din Alexandria. Dar nu numai învăţătura dascălilor săi a dobândit-o, ci l-a iubit pe el Domnul şi a primit în scurtă vreme Sfântul Botez.
Iar pentru că sufletul său ardea după Dumnezeu, auzind de numele Sfântului Antonie, care strălucea în pustie prin faptele cele bune, a alergat degrabă către acela. De îndată ce l-a văzut pe părintele monahilor din toată lumea, şi-a schimbat cu totul viaţa. Doar două luni a stat cu Marele Antonie, luând aminte la viaţa sa, cât de statornic era în rugăciune, cât de smerit cu fraţii, cât de aspru cu sine-şi.

Asceza
În scurtă vreme, sfântul tânăr şi-a dorit mai multă linişte. Deci s-a întors în patria sa cu încă doi monahi şi a aflat că părinţii săi muriseră. Şi-a împărţit averea săracilor şi a plecat într-un loc pustiu aflat la 7 mile spre miazăzi de Maiuma, cam unde se află azi localitatea Deir al Balah (în traducere Mânăstirea Fini­cilor). Avea cincisprezece ani.
Aici s-a dat pe sine însuşi unor mari nevoinţe trupeşti. Asprimea pustiei a făcut-o încă mai grea de purtat cu setea şi cu foamea, câte 3 şi 4 zile în şir, lipsindu-se de mâncare şi de apă, doar ca să-şi biruiască firea. În zilele când gusta ceva, mânca 15 smochine cu o zeamă de ierburi, după apusul soarelui. Rugăciunea şi cântarea Psalmilor erau necontenite pe buzele şi în inima sa. Urmându-i pe monahii egipteni, împletea coşuri din papură, pe care o lua din mlaştinile din apropiere. În scurtă vreme, pentru multele sale nevoinţe carnea s-a uscat pe el încît puteai zice că este doar piele şi os.
De la şaisprezece până la douăzeci de ani a vieţuit într-o cocioabă din trestii şi ierburi împletite, care nu îl acoperea prea mult de arşiţă, ori de vânt, ori de ploaie. Apoi şi-a construit o chilie lată de 4 coţi şi înaltă de 5, pe care Fericitul Ieronim, biograful lui, a găsit-o încă acolo, la anul 390. Deşi era mai scundă decât înălţimea sa, abia trecea de lungimea trupului său când se întindea pe jos; era mai mult un mormânt decât o casă de locuit. Dormea pe o rogojină pusă pe pământul gol. Niciodată nu şi-a spălat cojocul de piele primit de la Sfântul Antonie şi nu‑şi schimba hainele până nu se destrămau cu totul.
De la 21 la 27 de ani ai vârstei sale a mâncat o strachină de un sfert de litru de linte înmuiată în apă primii trei ani, şi apoi pesmeţi cu sare şi apă în ceilalţi trei. De la 27 la 30 a trăit cu ierburi sălbatice şi cu rădăcini de buruieni. De la 30 la 35 de ani mâncarea i-a fost jumătate de pită de orz cu puţine legume, fără ulei. La 35 de ani, văzând că privirea începe să i se înceţoşeze şi că trupul începe să ardă de o boală a pielii numită impetigo, a adăugat puţin ulei mâncării sale şi şi-a ţinut această rânduială a hranei pînă la 63 de ani, fără fructe ori alte legume. Când a simţit că trupul îi slăbeşte, de la 64 de ani până la 80, nu a mai mâncat pâine deloc, dar Domnul i-a dăruit o putere şi o limpezime a minţii de necrezut până în clipa morţii. Doar din vreme în vreme îşi făcea un terci de făină cu ulei, într-o strachină cam de 5 uncii, şi aceasta îi ţinea şi de mâncare şi de băutură pentru întreaga zi. Dar niciodată nu a mâncat înainte de apusul soarelui şi nu şi-a lăsat rânduiala postului, nici la sărbători, nici când se îmbolnăvea.
Pe la 22 de ani ai vârstei sale (deci în 319 d.Hr.) vestea se răspândise în toate cetăţile Palestinei. De aici a început lumea a-l căuta şi a-i cere rugăciunile. Iar el multe minuni a început a săvârşi, cu îndrăzneala ce avea către Dumnezeu. Apoi degrabă s-a înmulţit numărul ucenicilor lui şi a ajuns Sfântul Ilarion în Gaza şi în Palestina întâiul povăţuitor de monahi, precum Sfântul Antonie în Egipt.

Isihia
Dar în cele din urmă (la 361-362 d.Hr.), iubind liniştea, a hotărât a părăsi Ţara Sfântă. După multe peregrinări a ajuns în insula Cipru. Aici s-a aşezat într-un loc pustiu la două mile de cetatea Pafos. A stat în locul acela doi ani, iar mai apoi se tot gândea să plece în Egipt. Dar ucenicul său Isihie i-a spus să cerceteze nişte locuri foarte greu de ajuns, aflate la 12 mile de malul mării, în nişte munţi sălbatici, unde nu puteai ajunge decît căţărându-te cu mâinile şi târîndu-te pe genunchi. Într-acolo l-a călăuzit pe bătrân, care s-a suit şi văzând i-a plăcut locul. Era cu adevărat un loc singuratic şi înfricoşat, pentru că, deşi înconjurat de copaci din toate părţile, totuşi era aproape de ruinele unei capişti vechi, de unde glasurile a nenumăraţi draci urlau noapte şi zi, încât ai fi crezut că e acolo o armată întreagă. Dar el a fost foarte încântat să aibă aproape astfel de vecini şi s-a sălăşluit acolo, petrecând în acel loc cinci ani, până la sfârşitul său. Astăzi mânăstirea sa se află în partea turcă a insulei Cipru.
În al optzecilea an al vieţii sale, simţindu-şi sfârşitul, le-a poruncit ucenicilor ca îndată după ce va muri să-l îngroape în grădină, îmbrăcat în levitonul din piele de capră, rasă şi mantie. Trupul a început să i se răcească şi a mai rămas viaţă în el cât să poată grăi. Deci a zis: „Ieşi, ce te temi? Ieşi, suflete al meu, ce te tulburi? Aproape şaptezeci de ani ai slujit lui Hristos şi te temi de moarte?” Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul său lui Dumnezeu.
Venind ucenicul său Isihie s-a gândit să mute trupul Cuviosului Ilarion în Palestina, la fraţii săi, dar nu putea, pentru că toţi oamenii dimprejur păzeau mormîntul, ca să nu ia cineva din ţara lor o comoară ca aceea. Atunci Isihie s-a prefăcut că ar vrea să vieţuiască acolo. Şi după zece luni a descoperit Isihie mormântul Cuviosului Ilarion şi a văzut că trupul lui cel sfânt arăta ca şi cum murise de curând, cu faţa luminoasă şi binemirositoare, şi nu numai trupul, ci şi hainele. Şi primej­duindu-şi viaţa l-a luat pe el în taină şi s-a dus în Palestina.