Revista:

Bordeiul lui Gheron Nicodim

id517_1.jpg.jpg

- De ce te-ai retras, părinte, la aşa pustie?
– Pentru că Sfântul Isaac Sirul zice că nimeni nu se va apropia de Dumnezeu dacă nu se va depărta de lume. Aşa că am lăsat cele trecătoare ale veacului acestuia – fiindcă ar fi o nebunie să mă gândesc vreo­dată că mă voi desfăta cu lumea şi voi şi împărăţi cu Hristos – şi-am venit în raiul acesta din Grădina Maicii Domnului. Am venit aici fiindcă am aflat, într-un târziu, că nu pot face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu şi deci trebuie să mă rog Lui pentru toate, iar rugăciunea stăruitoare, curată de gânduri, năluciri şi neîmprăştiată o pot face mai uşor în liniştea bordeiului meu decât în Piatra Neamţ. De ce să nu fie rai? Am linişte aici, am doi pisoi care mă‑nveselesc (Pat şi Pataşon, cărora le-a legat bătrânul două jucării chiar la intrare), am un petec de grădină (nici măcar „petec” nu este, fiindcă n-are mai mult de patru metri pătraţi!), am câţiva butuci de viţă‑de‑vie (strugurii ni i-a dat nouă la kerasmă!), am chiar şi un duş (pe care l-am probat şi a fost minunat în arşiţa de august!) şi, mai ales, sunt mult mai aproape de Dumnezeu. Pot să-mi plâng aici păcatele mele, pentru că la Judecată n-o să dau samă de cele ce am păcătuit, ci pentru că săvârşindu-le nu m‑am pocăit şi nu m-am întors la Domnul. Pentru că atunci când voi muri nu mă va-ntreba nimeni de ce n-am făcut minuni, de ce n-am fost văzător sau de ce n-am teologhisit, dar voi da socoteală că n-am plâns.
- De ce ai pus, părinte, atâtea icoane pe pereţi şi pe tavan?
– Păi fiindcă mă ajută în lupta cu gândurile. Eu nu pot gândi ceva rău, fiindcă oriunde aş privi o văd pe Maica Domnului, pe Mântuitorul, pe toţi sfinţii („pomenindu-i iară şi iară Domnului să ne rugăm”) şi mă rog iară şi iară… Şi mă rog şi mi-aduc aminte de păcatele mele – că dacă eu mi‑aduc aminte de ele, Dumnezeu le va uita – şi uite aşa aştept să vină moartea să-mi îngroape păcatele.
Uitându-mă la patul şi lemnul pe care-şi odihneşte capul bătrânul am înţeles că în suflete smerite ca acesta se odihneşte Domnul.
M-am simţit minunat în bordeiul părintelui Nicodim, de parcă aş fi fost „pe-o gură de rai” şi am învăţat de la bă­trânul învăţător (pentru că în lume ghe­ronda a fost învăţător) că nu pentru ostenelile noastre, ci pentru smerenie şi inimă curată se arată Dumnezeu ­sufletului.

Părintele Nicodim a lăsat casa din Neamţ şi s-a călugărit. (Acelaşi lucru l-a făcut şi soţia sa la îndemnul duhovnicului lor, părintele Cleopa.)
Dacă nu te îndrumă cineva nu poţi nimeri la bordeiul bătrânului pentru că este ­foarte bine ascuns printre tufişurile Kapsalei, iar el n-a pus nici un indicator şi nici n-a lăţit poteca ce dă spre „raiul” său (şi pe mine m-a călăuzit un prieten bun, Andrei – athonit bucovinean din Mestecăniş).