Revista:

Mântuitorul Iisus Hristos, chipul desavârşit şi slava monahului

id515_1.jpg.jpg

Viaţa monahală, prin toate formele ei de exprimare, are ca ţel întâlnirea şi unirea cu Hristos, participarea vie şi intensă la suferinţele Sale şi la Slava Sa cea cerească, aşa cum sugerează şi Sfântul Apostol Pavel: „Vă îndemn fraţilor, pentru îndurările lui Dumnezeu, să înfăţişaţi trupurile voastre ca pe o jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu, ca închinarea voastră cea duhovnicească“ (Rom. 12:1).

Monahismul a apărut în istorie ca o nouă dimensiune a vieţii în Hristos, atunci când în lumea creştină s-au făcut simţite tendinţe de diminuare şi uitare a valorilor morale creştine, în contradicţie cu principiile evanghelice. În acest context, credincioşii de excepţie au încercat re­dresarea vieţii creştine, readucerea ei în limitele exigenţei evanghelice din perioada apostolică, fără a ieşi sub nici o formă din spaţiul vieţii eclesiale. Aceşti creştini de marcă, călăuziţi de Duhul Sfânt, au ales cu bună ştiinţă şi prin propria voinţă, viaţa retrasă în locul vieţii mondene, propice pentru susţinerea efortului de regăsire a lui Dumnezeu şi a vieţuirii în unire cu El.
Pentru cei ce calcă pe urmele lui Hristos, asemenea ucenicilor Lui, prin trăirea cu intensitate a cuvintelor Sale: „Cel ce nu-şi poartă crucea sa şi nu vine după Mine, nu poate să fie ucenicul Meu“; „Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu“ (Luca 14:27 şi 33), monahismul reprezintă o lume concretă, plină de viaţă şi dinamism, ce devine un bun comun al Bisericii universale şi se sprijină, în egală măsură, pe valorile duhovniceşti pe care le promovează în lucrarea mântuirii – atât în plan personal cât şi comunitar.
Cel care a fost „începătură şi sfat“ vieţii monahale este Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, Care a dat valoare aparte acestei înalte vieţuiri spirituale deschizând un nou drum spre desăvârşirea omului. Orice opţiune privind întemeierea vieţii monahale creştine de către o altă persoană decât Mântuitorul Hristos, nu face decât să circumscrie acest mod de vieţuire lucrurilor temporare, limitelor pământeşti ale exigenţei omeneşti. În acest caz caracterul hristocentric al monahismului – ca expresie a desăvârşirii în interiorul comunităţii eclesiale – s-ar diminua, iar acesta s‑ar reduce la o simplă expresie a unei comunităţi antropocentriste, bazată pe slabele puteri ale omului, ruptă de harul de viaţă dătător al Sfântului Duh. Că Mântuitorul Hristos a fost primul şi cel mai desăvârşit monah este o realitate evidentă, atestată de Sfânta Evanghelie: a trăit o viaţă solitară pentru binele oamenilor, fiind în relaţie permanentă cu Părintele Său ceresc, a exersat în modul cel mai desăvârşit ascultarea faţă de Tatăl Său „ascultător făcându-se până la moarte şi încă moar­te pe cruce“ (Filipeni 2:8), a trăit în sărăcie „neavând unde să-şi plece capul“ (Luca 9:58), a trăit în curăţie până la capăt, necăzând sub robia patimilor; a întemeiat prima comunitate monahală, reunind în jurul Său pe cei 12 Apostoli, fiecare cu personalitatea şi caracterul său. De asemenea, a exersat în modul cel mai sublim postul, rugăciunea, smerenia, dăruirea de sine şi iubirea frăţească, pe care le-a oferit lumii ca mij­loace ale desăvârşirii.
Monahul, ca om al lui Dumnezeu, doreşte cu ardoare întoarcerea la viaţa creştină din primele zile ale Bisericii, dar şi la starea cea dintâi a omului ca locuitor al Raiului, în apropierea cu Dumnezeu. Dorinţa după Rai este dorinţa vieţii adevărate pe care ne-o comunică Fiul, întâiul născut între cei vii, dătătorul de viaţă. Monahul se hrăneşte continuu cu acest ideal, ca loc de împărtăşire al vieţii veşnice, cu nădejdea de a regăsi şi a face viu în el înălţarea dintru început de împreună vieţuire a omului cu Dumnezeu, de împreună vieţuire a lui Hristos cu ucenicii Săi. Prin aceasta, monahul oferă lumii adevăratul sens al vieţii duhovniceşti în Biserică, în ansamblul tainei mântuirii, aşa cum o doreşte Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos.
Monahul este un iubitor de Hristos, a cărui viaţă se desfăşoară sub revărsarea darurilor Sfântului Duh, daruri pe care le primeşte după ce acesta se predă total în jugul bineplăcut al lui Hristos Cel care ne-a îndemnat: „Luaţi jugul Meu asupra voastră şi vă învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre“ (Matei 11:29).
În perspectiva dobândirii desăvârşirii evanghelice prin urmarea lui Hristos, până la unirea cu El, viaţa monahului rescrie experienţa marilor înaintaşi duhovniceşti, prin parcurgerea fără şovăire a numeroase şi grele nevoinţe ascetice care oferă în cele din urmă imaginea transcendentă a monahismului. Din această experienţă lumea învaţă că monahul, ca şi oricare creştin, moare şi învie cu Hristos în nădejdea unirii tainice şi harice cu El: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine“ (Galateni 2:20). Prin această participare în apropierea vieţii lui Hristos, monahul trăieşte cu ochii minţii dar mai ales cu faptele sale îndreptate spre El. De la Hristos aşteaptă monahul izbăvirea în toate încercările şi războaiele pe care vrăjmaşul le ridică asupra sufletului său.
Aşadar, monahul este un om prin excelenţă duhovnicesc, care păşeşte prin poarta îngustă în Împărăţia cerească în vederea comuniunii plenare cu Dumnezeu. De aceea monahismul nu poate exista decât în Biserică, în cadrul căreia a apărut, s-a dezvoltat şi s-a articulat firesc, ca mod aparte de realizare a comuniunii şi sfinţeniei pregustate a desăvârşirii din Împărăţia lui Hristos, cel mort şi înviat.