Revista:

Monahii ­Apocalipsei

id528_1.jpg.jpg

Aceste rânduri se vor a fi un eseu despre monahismul contemporan, despre situaţia de criză, supravieţuire şi curaj a călugărilor acestui veac. Desigur că o lucrare de acest fel trebuie aşezată pe hârtie de un părinte călugăr cu o experienţă vastă şi vârstă venerabilă, încercat în focul nevoinţelor călugăreşti. Acela, poate scrie cuvinte susţinute de cunoaştere cu fapta a vieţii călugăreşti. Personal, am răspuns rugăminţii redacţiei acestei binevenite reviste în numele dragostei creştine, şi a ascultării faţă de frăţimea cea întru Hristos. Aşadar, ceea ce scriu aici reprezintă câteva frământări ale monahului de astăzi, pus în faţa provocărilor cotidiene ce ţin de duhul acestui veac cu iz apocaliptic.

Perioada postdecembristă a venit şi asupra Bisericii şi, evident, asupra vie­ţii monastice, cu o noua formă de pri­goană, dar de astă dată mai rafinată, mai absconsă, cu jumătăţi de adevăr, cu îmbieri la păcate şi patimi ce îşi iau ca gir aşa zisele drepturi ale omului.
Să luăm aminte la faptul că aceste noi drepturi ale omului exclud morala teocentrică şi în numele unui umanism prost înţeles se răstoarnă toate valorile morale instituite de Însuşi Hristos. De exemplu, aceste drepturi anulează normalitatea autorităţii părintelui asupra copilului, distrugând astfel echilibrul din ceea ce reprezintă de fapt celula de bază a acestei societăţi: familia. Adică, dacă un părinte administrează propriului copil o atenţionare fizică, cu intenţia de a-l îndrepta, desigur în limitele normalului şi a decenţei, atunci copilul îşi poate da în judecată părintele său. Exemplele pot continua în acest sens, însă intenţia acestui articol este să surprindă câteva din frământările monahismului contemporan.
Aşadar, în numele unui astfel de umanism, anumite foruri europene arată cu degetul din ce în ce mai vehement către cei ce cu intenţia desăvârşirii creştine îşi închină viaţa lui Hristos, acuzându-i pe aceştia că promovează un stil de viaţă împotriva normalităţii firii umane. Dar călugăria asta şi este…
…dorinţa omului de a trăi mai presus de legile firii, însă nu contra firii. Desigur că sunt şi persoane care intră în obştile monahale fără a avea o chemare reală către călugărie şi ajung, în cele din urmă, să păteze demnitatea hainei mânăstireşti. Încercări şi căderi pot avea chiar şi cei chemaţi. A cădea este omeneşte, însă a rămâne în păcat este diabolic, iar a te ridica este îngereşte. Exemple despre căderi în păcat ale unor călugări putem să citim şi în Patericul Egiptean, carte ce înfăţişează vieţile şi învăţăturile părinţilor din pustia Egiptului, iar părinţii care s‑au nevoit în pustia Egiptului reprezintă etalonul maxim al vieţii monastice din toate timpurile şi locurile. Şi pe vremea aceea nu erau călugării şi creştinii supuşi unui bombardament zilnic de tentaţii şi motive de risipire a minţii, precum sunt cei din ziua de astăzi. Pustia însăşi este o şcoală în sine de liniştire a simţurilor şi de sedimentare a gândurilor. Mă gândesc la călugării ce trăiau în perioada aceea de foc duhovnicesc, că şi când mergeau în cetăţi pentru a-şi vinde rucode­lia întâl­neau o lume totuşi decentă în care nici nu se putea vorbi de ateism sau indecenţă. Din relatările sociologilor şi ale istoricilor, chiar şi portul unei desfrânate avea decenţa necesară. Prostituatele erau recunoscute după o atitudine de seducţie, însă ţinuta lor nu descoperea formele femeieşti pentru a ispiti. Ca distincţie, îşi purtau părul desfăcut pe spate. Şi acum să facem un salt în timp şi să revenim la zilele noastre…
Ce pot vedea ochii unui călugăr în ziua de as­tăzi când se află în lume?? Cât de mult poate să îl afecteze forfota unui oraş industrializat, explozia de reclame la tot pasul, zgomotul produs de maşini (şi nu numai), batjocura unor oameni care nu înţeleg vocaţia aceasta monahală, privind pe călugări ca pe nişte ciudaţi sau neadaptaţi ai societăţii… Să mai pomenim şi de ţinuta cu totul indecentă a femeii contemporane, ţinută la care, în urmă cu doar 40-50 de ani, nu ar fi putut nimeni să se gândească măcar… Călugărul din ziua de astăzi este supus unui continuu asediu de ispite din partea lumii, lăsând la o parte încercările ce vin de la trup şi de la cel rău. Cineva s-ar putea întreba: atunci de ce călugării ies în lume expunându-se atâtor primejdii sufleteşti? Ei bine, cei care obişnuiesc să meargă în pelerinaje pe la sfintele mânăstiri ştiu că intră pe poarta mânăstirii două categorii de musafiri: pelerini şi turişti. Pelerinii vin către mânăstiri cu intenţia de a se linişti şi îmbogăţi sufleteşte, iar turiştii vin în ţinută indecentă, având un comportament şi atitudine neadecvată, interesaţi fiind doar de frumuseţea locului sau eventual de încărcătura istorică a aşezământului, privind cu o anumită curiozitate la monahii sau monahiile ce îşi fac ascultările rânduite. Într-o mânăstire, cei mai expuşi risipirii sufleteşti sunt ghizii şi cei ce se ocupă cu vânzarea obiectelor bisericeşti. Vom ţine cont şi de iconomul mânăstirii care trebuie să se ocupe de partea de aprovizionare şi desigur, mai expus decât toţi este stareţul sau stareţa care trebuie să facă de toate pentru toţi, cu timp şi fără timp.
O problemă a mânăstirilor din ziua de astăzi, ar fi şi tendinţa de cooperativizare, sau transformarea lor în ferme agricole. O bună chivernisire a mânăstirilor este indicată, dar din momentul în care problemele gospodăreşti capătă prioritate, din momentul acela se iese din duhul monastic. Întâi de toate, stareţul trebuie să fie un om duhovnicesc şi dacă pe lângă asta este şi un bun manager, atunci avem o situaţie fericită pentru acea mânăstire.
Munca (ascultarea) în mânăstire este un mijloc de a omorî patimile, de a tăia voia proprie izvorâtă din egoism, este lucrul care leagă sufleteşte, în dragostea frăţească cea întru Hristos pe vieţuitori, şi este totodata modul de a nu cădea într-un sentiment de inutilitate socială. Munca făcută din înţelegerea dumnezeiască a tainei ascultării aduce în sufletul nevoitorului multă pace sufletească. Călugărul are multe îndatoriri şi reguli morale ce trebuie îndeplinite sau respectate, însă trei sunt voturile sau obligaţiile cele mai importante pe care singur şi de bunăvoie şi le-a asumat, şi pe care trebuie să le respecte: săracia de bunăvoie, castitatea (şi a gândurilor, nu numai trupească) şi mai mare decât toate, ascultarea de frăţimea cea întru Hristos. Şi aici avem un paradox şi anume, dacă vrei să ai sentimentul de echilibru şi eliberare şi bucurie interioară, trebuie să fii ascultător, supus, aşa cum şi Hristos s-a smerit pe Sine, făcându-se ascultător până la moarte, şi încă moarte pe Cruce… Părintele Rafail Noica spune atât de frumos că asta şi este diferenţa dintre noi, călugării, şi laici: ascultarea! Fără ascultare, poţi să înviezi şi morţii, că tot nu eşti îndreptat înaintea lui Dumnezeu. Ascultarea desigur că nu trebuie făcută oricum şi faţă de oricine. Dacă ea contravine cumva moralei creştine sau canoanelor de credinţă stabilite de cele şapte Sinoade Ecumenice, atunci călugărul este dator faţă de Hristos să se împotrivească. Ascultarea nu este un mod de a exploata pe cei ce de bună voie au ales să fie ascultători de un stareţ sau ierarh, ci este o taină prin care ne mântuim cu toţii în mânăstiri.
Nu toate ascultările ne fac plăcere, însă atletul lui Hristos, după ce intră în mânăstire se pune ca o jerfă de ardere de tot în mâinile lui Dumnezeu şi se lasă modelat de voia Lui prin taina ascultării. Şi Hristos, în Grădina Ghetsimani, când plângea cu lacrimi de sânge şi ar fi vrut ca Tatăl ceresc să treacă Paharul suferinţei de la El, a depăşit greutatea enormă a acestui moment, îndemnat de iubirea sa pentru oameni. Fără jertfa Sa pe Cruce, fără Înviere şi Înălţare, nu am fi avut nici acum porţile Raiului deschise. În scurte cuvinte, călugărul prin viaţa sa încearcă să imite întru totul felul (chiar şi sub aspectul fizic) Mântuitorului. Hristos a făcut parte din gruparea nazireilor, o categorie de asceţi din vremea Sa care se dedicau cu totul lui Dumnezeu, şi o dată intraţi în grupare nu îşi mai tundeau părul capului sau barba.
Şi dacă am pomenit de importanţa primordială a Ascultării şi de faptul că majoritatea călugărilor sunt feriţi, prin natura rânduielii călugăreşti de iubirea de agoniseală, să facem referire şi la votul monahal cel mai greu de dobândit. Da, este cel mai greu de păstrat, pentru că aşa cum scriam mai sus el ţinteşte, ca şi celelalte voturi, profunzimea sufletului, a inimii şi a minţii nevoitorului. Însă, în plus faţă de celelalte, el luptă împotriva a ceea ce Însuşi Dumnezeu a lăsat în fiinţa omului şi anume instinctul sexual, ca mijloc de a îndeplini porunca dumnezeiască dată la „Facere” protopărinţilor Adam şi Eva, şi prin ei întregii omeniri: „Creşteţi şi vă înmulţiţi”. Aşa cum spune Hristos, este de ajuns să priveşti cu poftă la o femeie şi ai săvârşit adulter cu ea în inima ta. Unii oameni se dedică vieţii mânăstireşti spre bătrâneţe, tocmai pentru a scăpa de acest razboi cumplit al poftei trupeşti, însă de vrei să guşti călugăria din plin cu toate comorile duhovniceşti ale ei, trebuie să iei acest jug din tinereţe. Din păcate, destui din cei ce se retrag la mânăstire spre bătrâneţe în urma decesului consoartei de viaţă, vin cu anumite obişnuinţe sau tabieturi de care nu se pot debarasa şi fac astfel destulă tulburare în obştea în care intră. Însă aceasta nu este o situaţie generală. Sunt şi printre aceştia mulţi care, odată primiţi, se adaptează mulţumitor la viaţa de obşte.
O altă tendinţă nepotri­vită la monahi este dorinţa lor de a se sustrage de la nevoinţa călugărească în profitul studiului. Este gre­şit acest lucru, dacă ţinem cont de faptul că Dumnezeu vrea să îşi facă sălaş în inima noastră. Nu zice nicăieri Dumnezeu că vrea să îşi facă sălaş în mintea noastră. Mintea se sfinţeşte prin împreună lucrarea ei cu inima, în unire tainică cu Dumnezeu. Călugărul trebuie să aibă cunoştinţe teologice, cât şi din alte domenii pro­fane, pentru a fi capabil să apere adevărurile de credinţă şi morală creştină. Monahul oriunde se va afla, dacă este în ascultare şi dacă are o chemare reală spre monahism, se mântuieşte pe el şi mântuieşte şi pe alţii. Nimeni şi nimic nu te poate opri să îl iubeşti pe Dumnezeu, nici locul sau condiţiile în care trăieşti, nici măcar căderile şi neputinţele noastre, dacă ştim să le punem înaintea lui Dumnezeu şi să ne căim pentru ele, cerând ajutorul şi iertarea Lui. În mânăstire să intre doar cei care ard de iubire pentru Dumnezeu şi înţeleg că nu pot trăi altfel decât aşa. Pot fi şi altfel de chemări spre această viaţă, dar asta trebuie să fie starea celui care se dedică lui Dumnezeu, în cinul cel îngeresc. Cum ştim dacă avem chemare…? Pur şi simplu, nu putem trăi altfel! Un tânăr s-a dus la un Avva şi l-a întrebat: „Părinte, credeţi că am chemare că­tre viaţa călugărească?” Şi bătrânul i-a zis: „Măi băiete, dacă aveai chemare, nu mai erai aici ca să mă întrebi asta. Erai deja la mânăstire, rugând pe stareţ să te primească în obşte…”
Monahismul de astăzi, dacă este să îl raportăm la cel din veacurile trecute, este mai fragmentat şi mai slăbit, însă esenţa lui va dăinui până la sfârşitul veacurilor. Când Sfantul Pahomie (întemeietorul vieţii monahale) a fost înştiinţat de Dumnezeu cum vor fi călugării de la sfârşitul veacurilor, a început să plângă cu amar şi a zis: „Doamne! Dacă aşa vor fi călugării la sfârşitul veacurilor, atunci nu mai vreau să fac asta…” Însă Dumnezeu i-a răspuns: „Pahomie, vezi că nu tu faci asta, ci EU.” Căruia să Îi fie mărirea în veci! Amin.