Revista:

Parintele Ioanichie Balan în dialog cu ucenici de la Mânăstirea Sihăstria

id521_1.jpg.jpg

„Sunt şi acum sfinţi. Ştim o sfântă care…trăieşte undeva în munţi.
Nu am văzut-o faţă către faţă, dar trimitem un preot
să o împărtăşească din când în când. Îţi spune şi cum te cheamă,
îţi spune şi cele ce vor să fie. O femeie.“ (Părintele Ioanichie Bălan)

- Părinte, ce dragoste trebuie să te ardă atât de puternic, încât să pleci şi să locuieşti într-un pustiu?
– Nu se poate explica raţional, este un act supraraţional. Nu se merge pe raţiune aici. Nici pustnicul, nici sfântul nu face ce vrea. I se spune, este chemat, este atras de Duhul Sfânt. Plânge, lăcrămează, şi acolo unde simte el că se roagă mai mult, unde simte că-i lacrima lui mai fierbinte, acolo se duce şi acolo trăieşte. Chiar dacă n-are ce mânca, tot se duce de acolo. Asta-i taina sfinţilor, noi nu o ştim, noi suntem oameni păcătoşi, oameni de rând. Omul de rând se mântuieşte şi el, ca om de rând, dar sfinţii au altă harismă, altă rânduială, altă taină. Pe ei îi dirijează pronia divină şi Duhul Sfânt.
- Există posibilitatea ca această chemare să sune în tine şi tu să nu o auzi?
– Nu se poate. Ce e de la oameni sau din vis se poate schimba, dar ce e de la Dumnezeu nu se poate refuza şi nu se poa­te interpreta. Este pronie divină, este este harismă divină, ţi se deschide un drum în suflet, în minte şi în inimă, şi mergi pe el şi te simţi cel mai fericit. Fiecare om vrea să trăiască şi să se simtă mai fericit. Unul mai fericit material, iar sfinţii fericiţi spiritual. Sfântul stă acolo unde poate să se roage cu lacrimi. Dacă nu se roagă cu lacrimi, nu-i nici el sfânt şi nu-i chemat de Dumnezeu. Sfântul este sfânt că are la­crimi la rugăciune. Dar nu lacrimi de jale, ci lacrimi de bucurie, ceea ce noi nu prea le-am gustat. Lacrimi extraordinare, calde şi fierbinţi ca focul lui Dumnezeu. Drumul sfinţilor e drumul raiului. Drumul sfinţilor e drumul veşniciei. Dacă mergem pe drumul cârciumilor şi, mă iertaţi, al pornografiei e iadul veşnic. Dacă mergem pe drumul cuminţeniei, al blândeţii, al modestiei, al milosteniei, al Sfinţilor, România nu va pieri. Şi ţara aceasta, pe care puţini o laudă şi mulţi o râvnesc, nu întâmplător supravieţuieşte. Să dăm laudă lui Dumnezeu. Nu ştiu câte ţări or mai fi în lume mai împodobite fie şi fizic, dacă nu altcum, decât România. E semn că mai sunt oameni care se mai roagă. Ţara asta a avut şi are sfinţi. Sunt şi acum sfinţi. Ştim o sfântă care, hai să-i spunem numele, Ecaterina, trăieşte undeva în munţi. Nu am văzut-o faţă către faţă, dar trimitem un preot să o împărtăşească din când în când. Îţi spune şi cum te cheamă, îţi spune şi cele ce vor să fie. O femeie. Nu a avut familie, tatăl ei a murit, ea a rămas singură, şi stă undeva într-un bordei în pădure şi se roagă cu mâinile la cer. Atâta pot să spun despre ea. Sunt sfinţi şi de azi încolo. România mai are sfinţi. România este o ţară a si­hăstriilor, cum nu întâlnim în alte ţări. Duhul lucrează mai mult când sunt unul, doi sau mai mulţi adunaţi în numele Preasfintei Treimi. Ori sihaştrii au împlinit această treime harică, au ales liniştea. Şi România este în spaţiu acesta carpatic pe care ni l-a dat Dumnezeu, căci ţara asta nu ne-au dat-o oamenii, nici voievozii, nici împăratul. Acestă ţară rotundă ca o prescure, căreia încă îi mai zicem România, a fost şi pare să mai supravieţuiască şi de-acum în colo, ca o patrie a sihaştrilor şi a sihăstriilor.
Prin sihastru înţe­le­gem un om de linişte. Prin cuvântul grecesc care vine de la isihie, sihastru este un om care iubeşte liniştea. Linişte nu înseamnă să dormi şi să mănânci, ci să te rogi în taină, să poţi vorbi cât mai direct cu Dumnezeu, şi neîncetat, dacă se poate. De ce românii au iubit viaţa isihastă? Pentru că şi laicii, mirenii au iubit viaţa isihastă. Ce sunt satele româneşti din Apuseni, din Maramureş, chiar din Bucovina noastră, din zona Moldovei? Sate micuţe cu oameni foarte liniştiţi. De ce sunt mai agitaţi oamenii din localităţile mai mari decât cei din localităţile mai micuţe? Pentru că oamenii din localităţile mai micuţe se roagă mai mult. Au mai multă linişte, ascultă mai puţin zgo­mot, văd mai puţin pe orizontală şi mai mult pe verticală. Se roagă mai mult. Deci şi sihaştrii care au venit şi au întemeiat aceste mici sihăstrii, au venit dintr-un spaţiu rural, de la stâna cu oi, dintr-un sătuc, dintr-o casă cu 8 -10 copii. Şi nu au făcut altceva, decât au continuat viaţa sihăstrească, de linişte, de acasă. Au dus-o într-un munte sau într-o poiană. Sihastrul a adăugat la rugăciunea pe care l-a învăţat mama, încă ceva în plus: inima lui, rugăciunea lui Iisus, lacrima lui, privegherea de noapte, postirile, toate acestea l-au făcut sacru, ca un sfânt, un cuvios, fără nume. Asta-i taina mare a românilor, sihăstrii cu mulţi sihaştrii, dar sihaştrii fără nume. Asta-i smerenia, şi noi trebuie să o subliniem. Nu e prostie asta, ci este mare calitate duhovnicească. Nu şi-au scris numele nici pe piatră, şi poate nici măcar pe cruce. Au trăit numai în anonimat ca să-i cunoască numai Dumnezeu, iar numele lor să fie scris în cartea vieţii. Şi bine că nu le-au rămas numele, că ne lăudam prea mult cu numele lor. Ici – colo ne-au mai rămas prin toponimii, atâta. Oameni care au trăit ca nişte străini, ca să fie cunoscuţi doar de Hristos. Asta nu întâlneşti în multe locuri. Toate mânăstirile au fost sihăstrii la început. A venit voievodul, i-a plăcut locul, a făcut o donaţie şi s-a ridicat mânăstirea, ctitorie a domnitorului nu ştiu care. Uite mânăstirea Putna nu e cea pe care o vedem acuma. A fost pe locul sihăstriei lui Daniil Sihastru. Aceea a fost mânăstirea Put­na, după aceea a venit marea mânăstire, de interes naţional să zicem, ridicată de Ştefan cel Mare, care era mare pentru că este mai încărcată de patriotism şi de tradiţie, decât de încărcătură spirituală şi duhovnicească, cum era cea a lui Daniil Sihastru.
Pe scurt, asta ar fi viaţa sihăstrescă, viaţă de rugăciune, de smerenie, nu total ruptă de lume, ci atât cât se poate. Când satul era în nevoie, când mama plângea de necaz, când voievodul era în primejdie, ce făceau călugării? Ce-a făcut Daniil Sihastru: se rugau pentru ţară.
Acum România, socotit la kilometru pătrat, este ţara cu cei mai mulţi monahi şi cu cele mai multe mânăstiri. Nu este, însă, un prilej de laudă. Este un prilej de frică. Vai nouă dacă ne gândim doar cantitativ, şi nu şi calitativ. Rămâne să ne gândim: noi astăzi rămânem numai cu istoria sihăstriilor? Ne lăudăm cu toponimia, că aici a fost un sihastru şi aici un pustnic? Rămâne să vedem dacă ne păstrăm această verticalitate din istorie. Aici e răspunderea tuturor românilor. Cu conferinţe nu prea salvăm România, cu vorbe frumoase nu prea salvăm România. Cu trăire frumoasă în Hristos, fraţilor, vom răzbi. Cu trăire autentică în Hristos, cu rugăciune, cu viaţă curată.