Revista:

Apocalipsa în direct…

id506_1.jpg.jpg

Memoria lumii, veselă sau tristă, paşnică sau cotropită, a păstrat de la picturile rupestre şi hieroglife până la tehnologia digitală, un ocean de date, pe ale cărui valuri lesne se pierde orice navigator lipsit de harta adevărului. Creştinii, în calea lor terestră spre porţile Împărăţiei, au primit de la Cel care i-a botezat pe toţi cu numele Său, direcţia şi itinerariul călătoriei la ceruri, unde El îi aşteaptă. Călăuzele demne de încredere sunt acelea care au străbătut demult calea şi au lăsat scrise şi zugrăvite minunatele lor experienţe, cu obstacole, cărări amăgitoare, rătăciri şi reveniri la drumul drept, ajutaţi văzut sau nevăzut de Păstorul ce-şi conduce turma mică la păşunile Raiului.

Dintre toţi apostolii Domnului, Ioan, „ucenicul pe care-l iubea Iisus”, împreună cu Petru şi Iacob au fost aleşi să vadă cea mai copleşitoare manifestare a dumnezeirii Fiului, lumina taborică. Atunci profeţii Legii Vechi, Moise şi Ilie, s-au arătat alături de Hristos, Dumnezeu întrupat, aducătorul Legii Noi, a Iubirii, continuarea firească a Decalogului spre mântuirea lumii. Pironit pe cruce, Mîntuitorul i-a încredinţat lui Ioan grija maicii Sale: „Iată mama ta”; astfel Maica Domnului devine maica tuturor fiilor Tatălui, ajutaţi în urcuşul spre Împărăţie (In 19, 26-27) În sfârşit, Hristos s-a arătat aceluiaşi apropiat apostol în măreţia Slavei Sale, pentru a-i transmite Apocalipsa, întregirea scrierilor evanghelice, Revelaţia finală ce anunţă evenimentele premergătoare revenirii pe pământ a Judecătorului faptelor noastre, spre redobândirea Edenului redeschis eroilor creştini care-l caută cu ardoare pe Dumnezeu, sau spre pierderea definitivă a fericirii nesfârşite a celor care o refuză.
Apocalipsa – cartea speranţei
Oamenii, în majoritatea lor, identi­fică greşit Apocalipsa cu un sfârşit catastrofic al lumii, eludând sensul înalt şi ultim al său, înnoirea dumnezeiască a întregii Creaţii desăvârşită de Creatorul ei. De fapt, Apokalypsis înseamnă în greceşte descoperire, revelaţie, acea glăsuire minunată din peştera exilului, rostită de Hristos cu glas de tunet către apostolul Ioan, mesagerul ultimelor învăţături ce­reşti către credincioşii ce trebuiau să fie întăriţi şi încurajaţi pe calea mântuirii abia deschisă. Dar din copleşitoarele adâncuri ale enunţurilor dificil de înţeles s-a păstrat mai ales sensul unilateral, terifiant, al unui colaps cosmic precedat de cataclisme inimaginabile ce înfricoşează cititorii care nu au pătruns sensul adânc al textului. Tâlcuirea atentă a scripturilor ne va conduce treptat la descifrarea unui mesaj plin de bucuriile Împărăţiei veşnice, pregătită nouă de Tatăl, aşa cum ne asigură Fiul: „Cel ce va face poruncile Domnului, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor” (Mt 5, 19)
Minunea avea loc în anii 94 – 95, când Apostolul Iubirii era exilat în insula Patmos, din porunca lui Domiţian prigonitorul creştinilor. Împovărat de ani şi de luptele duhovniceşti cu vrăjmaşii lui Hristos, Sfântul Ioan se afla într-o scorbură din stâncile insulei, Peştera Apocalipsei, astăzi vestit loc de pelerinaj. Fusese gonit de autorităţile romane din pricina propovăduirii cu putere a Cuvântului dumnezeiesc printre comunităţile idolatre din Efes şi împrejurimi. Prigoana ajunsese la forme extreme: „Creştinii erau pândiţi, persecutaţi, vânaţi ca fiarele, târâţi în tribunale, supuşi la îngrozitoare torturi, condamnaţi la moarte, executaţi în temniţe şi’n arene publice” (Biblia Anania, p. 1752) În urma acestor cumplite suferinţe creştinilor le scăzuse nădejdea, încât tot mai puţini primeau coroana muceniciei, iar alţii, ajunşi la capătul puterilor, îşi ascundeau credinţa într-o viaţă dublă sau chiar apostaziau. Iată motivul ce a adus intervenţia dumnezeiască prin „robul Său Ioan, care a mărturisit cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Iisus Hristos, pe toate câte le-a văzut”. Încurajarea dumnezeiască, binevenită bieţilor credincioşi chinuiţi, se adresează şi nouă, celor care suntem aprope de vremea de apoi: „Fericit este cel care citeşte şi cei ce ascultă cuvântul acestei profeţii şi păstrează cele scrise într’nsa!; pentru că vremea este aproape” (Ap 1, 1-3) Din preambulul scrierii Sfântului Ioan, reţinem ideea răsplatei celor ce parcurg cuvintele dumnezeieşti, venite în ajutorul primilor creştini, mult încercaţi de prigonitorii imperiali şi de vehemenţii antihrişti deicizi. Semnele slăbiciunii se arătaseră, aşa cum se relevă din mesajele trimise de Domnul prin alesul Său, celor şapte Biserici primare; le sunt adresate întâi cuvinte de preţuire pentru luptele şi împlinirile duhovniceşti, apoi mustrări pentru scăderi şi erori, dar şi încurajări pentru încercările ce vor continua, pentru că vor fi răsplătite din belşugul veşniciei cereşti prin…
Cununile biruinţei
„Biruitorului, lui îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Ap 2, 7). Este glasul Celui ce ne-a arătat nouă Lumina, exprimat în încheierea primului mesaj către Biserica din Efes, după ce-şi arătase preţuirea Sa pentru „faptele, osteneala şi răbdarea” în îndurările luptei cu „cei ce-şi spun apostoli şi nu sunt, şi au fost aflaţi mincinoşi. Scrisorile către cele şapte Biserici din Asia (numele provinciei romane din vestul Asiei Mici, cu capitala la Efes) sunt compuse după aceeaşi structură: un început, în care Dumnezeu se identifică cu şapte nume din cele multe ale Sale, urmată de descrierea stării duhovniceşti a obştii, cu împlinirile şi lipsurile sale, apoi un îndemn încurajator la pocăinţă şi promisiunea răsplatei biruitorilor.
Astfel, în scrisoarea către Biserica din Smirna, „Cel-dintâi şi Cel-de-pe-urmă, Cel ce a murit şi a revenit la viaţă” spune cu grijă şi dragoste paternă: „Îţi ştiu necazul şi sărăcia (tu însă eşti bogat) şi defăimarea din partea celor ce-şi spun iudei şi nu sunt, ci sinagoga a Satanei”. Iată, Dumnezeu arată limpede discrepanţa dintre scara valorilor umane şi cea a valorilor cereşti, a vremelnicei sărăciei terestre, ce pregăteşte paradoxal bogăţia cerească. Mesajul continuă cu o prevenire: „Nu te teme de ce ai să pătimeşti. Iată, pe unii dintre voi va să-i arunce diavolul în temniţă, ca să fiţi puşi la’ncercare, şi veţi avea zece zile de necaz” (Ap 2, 8-9) Mesajul către Biserica din Filadelfia din ţinutul Lidiei are o semnificaţie deosebită, prin bogăţia conţinutului său, exprimat de „Cel-Sfânt, Cel-Adevărat, Cel ce are cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide”. Sfinţenia desăvârşită a Adevărului ultim este însăşi autoritatea dumnezeiască ce deschide şi închide căile spre înălţimile cereşti; de aceea, pentru faptele bune ale răbdării, Domnul zice: „Ştiu faptele tale – iată, am lăsat în faţa ta o uşa deschisă pe care nimeni nu poa­te s’o închidă” şi adaugă promiţător oricui s-ar îndoi de mărinimia Sa proniatoare: „[pentru] că tu ai putere mică şi Mi-ai păzit poruncile şi nu Mi-ai tăgăduit numele. Iată, din Sinagoga Satanei ţi-i dau pe cei ce-şi spun iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină şi să se închine înaintea picioarelor tale şi să-şi dea seama că te-am iubit.” Sinergia umano-dumnezeiască armonizează cerul cu pământul, cheamă bunăvoinţa Tatălui şi revărsarea darurilor, purtarea de grijă şi prevestirea vicisitudinilor viitoare, când ceasul încercării va veni peste toată lumea ca să-i încerce pe toţi locuitorii pământului. Acel ceas dinaintea celui final, al neantizării materiei perisabile şi a timpului cu veacurile sale, este de fapt ceasul permanent al probelor cu obstacole în cursa mântuirii noastre, timpul trăit de fiecare dintre noi, conştient sau nu, înaintea examenului final la poarta veşniciei. Cununile biruinţei sunt pregătite celor ce vor lupta până la capăt pentru a le câştiga. Pe merit vor fi purtate în cereasca Împărăţie unde, „Biruitorul, pe el îl voi face stâlp în templul Dumnezeului Meu şi afară nu va ieşi; şi voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu – al noului Ierusalim care se pogoară din cer de la Dumnezeul Meu – şi numele Meu cel nou” (Ibid. 7, 12). Impresionantă ni se arată frumuseţea şi măreţia imaginii noului Ierusalim, cu Biserica sprijinită pe stâlpii vii, sfinţii desăvârşiţi în luptele terestre cu vicleniile antihristului ce va fi spulberat definitiv de suflarea ­Domnului.
Despre starea lumii actuale, parţial conştientă de dimensiunea eshatologică şi abordarea înţeleaptă a timpului acestuia, în numărul viitor.

Fratele Alexandru Mihail Niţă s-a născut la Bucureşti în anul 1942. Tot la Bucureşti va absolvi Conservatorul în 1965, adaugând apoi la formarea sa şi o licenţă şi un masterat la University of Metaphysics din Los Angeles. Este Doctor of Metaphysics cu teza Christian Mantras, la aceeaşi universitate americană. În anul 2001 a părăsit lumea şi America pentru a se închinovia, cu binecuvântarea Părintelui Constantin Galeriu şi a Părintelui Petroniu Tănase, la Schitul Prodromu din Muntele Athos. De anul acesta s-a reîntors în ţară şi se nevoieşte acum la Mânăstirea Sfântul Mare Mucenic Dimitrie de lângă Sighişoara.