Revista:

Cultura duhului-Darurile Duhului

id505_1.jpg.jpg

Cultura Duhului are doi vectori. Unul ar fi acela al cultivării Duhului de către noi, a împrietenirii cu El, al încercării de a-I provoca prezenţa deasă şi accentuată, cât mai rodnică. Al doilea este acela de ne lăsa noi cultivaţi de Duhul, în sensul de a ne arăta pământ reavăn, gata spre însămânţare întru sporire duhovnicească. Căci noi vorbim în Biserică despre lucrarea Duhului. Una dintre condiţiile prime ale cultivării Duhului este naşterea în Duh [cf. Ioan 3,5-6], o naştere ce se cere asumată şi continuată printr-o viaţă în consecinţă: o viaţă mereu în adierea Duhului Sfânt.

Duhul este cea mai misterioasă dintre persoanele Sfintei Treimi. Pe Hristos L-am văzut. Pe Tatăl ni-L putem închipui cât de cât, plecând de la spusa lui Hristos: „cine M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl” [Ioan 14,9]. Duhul Sfânt ne-a fost „sugerat” ca plutire pe deasupra apelor primordiale [Facerea 1,2], a fost „perceput” ca nor de slavă [Ieşirea 24,16] sau ca adiere a lui Dumnezeu [III Regi 19] în Vechiul Testament şi „văzut” în chip de porumbel la Botezul lui Iisus [Matei 3,16 // Marcu 1,10 // Luca 3,21-22 // Ioan 1,32-33) sau de limbi de foc la Cincizecime [Faptele Apostolilor 2,3-4]. Dar El nu este columbă, oricâtă puritate ar inspira aceasta, nu este foc oricâtă ardere a fiinţei ar inspira acesta… Suntem numai în prezenţa unor imagini-veşminte în care El a acceptat să se îmbrace spre mai buna noastră înţelegere. Aşadar, chiar dacă Duhul este intangibil, El nu este insesizabil, El se lasă intuit. Ecoul Lui se răsfrânge, cu precădere, în tainiţele lăuntrice ale omului.
În acelaşi timp, de tot tainicul Duh Sfânt este Acela Care ne înlesneşte accesul la Taine. Nu se petrece Taină în Biserică fără invocarea Lui şi, în urmare, fără prezenţa Lui suprafiresc transformatoare, transfiguratoare. Şi mai mult, nici o taină a trăirilor adevărate nu se petrece fără El.
Întâlnirea noastră istorică, faţă către faţă, cu Fiul lui Dumnezeu s-a petrecut prin mijlocirea Duhului, căci Hristos „S‑a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi S-a făcut om”. Prin Duhul Îl percepem pe Fiu ca Mântuitor [I Corinteni 12,3], prin Duhul urcăm spre Tatăl. Duhul ni-L face pe Hristos prezent lăuntric în fiecare dintre noi. Probabil de aceea şi este Duhul Sfânt persoana cu care convorbim mai întâi la rugăciune (Împărate ceresc), după invocarea pre­alabilă a numelui tuturor persoa­ne­lor Sfintei ­Treimi.
Duhul nostru nu este orice duh, ci este Duhul Sfânt. Este sfânt şi sfinţeşte. Aceasta este condiţia Sa fun­da­mentală. Du­­hul Sfânt este pur­tător şi răs­pân­ditor de sfin­ţe­nie, Cel Care te poate ajuta să ajungi la asemănare împlinită cu Dumnezeu, în veşnicie.
Duhul este Împărat ceresc. Ce­resc, dar nu numai în cer. El guvernează peste toate împlinirile acestei lumi. În termeni creştini, Împărat înseamnă Slujitorul slujitorilor, cel care-i slujeşte întru bine pe toţi, cu totală dăruire de sine. Duhul este Mângâietor, este blând, ţine esenţial de iubire, implică simţirea rafinată de orice impurităţi. Este de aflat în orice iubire adevărată, curată şi nemărginită. Iubiţii neprihăniţi, atenţi la fiinţa lor, vor simţi totdeauna prezenţa purificatoare a Duhului în În­tâlnirea lor, precum cei din Cântarea Cântărilor. Prietenia adevărată şi nepieritoare este rodul Duhului. Prin „rănirea” de către Duhul ajungem la izvorul adânc, adânc, al lacrimilor ca exprimare ultimă (a bucuriei, îndeosebi, dar şi a tristeţii, a nostalgiei…). Ţinând structural de Iubire, Duhul este totodată şi Duhul Adevărului. Cu alte cuvinte, Duhul lui Hristos. Duhul Sfânt şi Hris­tos sunt per­­­manentă în­­soţire, întru toate îm­preună lucră­tori. De aceea se şi cere făcută închinarea noastră „în duh şi adevăr” [cf. Ioan 4,23-24].
Duhul pretu­tin­denea este! Aceas­tă omni­pre­zenţă a Duhului Sfânt ne ajută să realizăm şi ubicuitatea, prezenţa apropiată a celorlalte două persoane ale Sfintei Treimi. Faptul că oriunde te-ai afla, Duhul poate fi prezent, este, în acelaşi timp, înfricoşător şi încurajator. Cu alte cuvinte tu-L poţi cultiva şi poţi fi cultivat de El oriunde şi oricând. Dar chiar dacă este aşa, este de văzut că în Biserică avem de a face cu o prezenţă mai concentrată şi esenţială a Du­hului, îndeosebi prin actele liturgice.
Duhul este Cel Care ajută la împlinirea oricărei lucrări, la mântuirea ei. După cum şi la mântuirea omului. Tot ceea ce este dus la bun sfârşit (dar şi tot ceea ce este bine făcut şi în ceea ce nu este desăvârşit) este făcut cu ajutorul nemijlocit al Duhului Sfânt, fie că autorul pământean al acelei lucrări este mai mult sau mai puţin sau deloc conştient de acest lucru.
Duhul este Vistierul bunătăţilor. În primul rând, desigur, al bunătăţilor spirituale. Toţi avem nevoie de bunătăţi, spre îmbunătăţire. Dacă este Vistierul Bunătăţilor, apoi este negreşit şi Vistierul Fru­museţilor. Duhul Sfânt este „estetul” Sfintei Treimi. Este Frumosul absolut şi este Duh al Frumosului. Toate operele de artă împlinite Îl au drept Autor principal, omul fiind numai coautor. Artele făptuiesc ca urmare a manifestării Duhului. Cu ajutorul Lui se sporesc talanţii generos dăruiţi artistului de Dumnezeu. Artistul adevărat înfăptuieşte lucrarea sa ca un sacerdot al unei Biserici cosmice. El devine creator după chipul lui Dumnezeu (imago Christi!). Este o făptură sen­sibilă la revărsarea concentrată a Duhului şi caută transpunerea acestei revărsări în limbaj formal propriu. Misiunea lui este îngerească; prin ceea ce el face se cere să devină un mesager şi un mărturisitor al Creatorului.
Duhul este Duh de viaţă, purtător şi dătător de viaţă. Duhul nostru, animat de Duhul Sfânt, este şi el cu suflare de via­ţă, viaţă care se cuvine închinată şi redată cu sporire lui Dumnezeu. Ne dăm duhul în mâinile lui Dumnezeu, spre veşnică învecinare, aşa după cum Însuşi Hristos ne-a fost pildă [Luca 23,46].
Duhul ne locuieş­te. Duhul ne aco­pe­ră, ne învăluie ocrotitor. Duhul ne hră­neşte. Când ne inspiră, Îl inspirăm, ne înflăcă­răm fi­in­ţa cu El spre a rămâne vii, spre mai multă viaţă. Aerul legănat, la Crez, peste Sfintele Daruri aşezate pe pristol, până la momentul în care se face referinţă la Duhul Sfânt, trimite la „plutirea” binefăcătoare a Duhului peste Creaţia întreagă. Duhul bine-înmiresmează. Buna mireasmă duhovnicească pe care o simţim noi în Biserică este mireasma Du­hului odihnind în oameni sfinţi şi în lucrările lor sfinţitoare. Sănătatea noastră spirituală nu poate fi decât întru Duhul. Duhul este foc lămuritor. Cu ajutorul Lui putem arde gunoaiele fiinţei, întru curăţire sfinţitoare.
Duhul purcede, pogoară. El este fac­torul eminamente dinamic în sânul Sfintei Treimi. Chiar şi în contemplaţie! El este mereu Cel Care vine. Pe toate le mişcă, dar mai ales pe cele spirituale (ale inimii, ale minţii). Prin Duhul lucrează Dumnezeu cu noi cu precădere, prin El inspiră lumea întru bună lucrare. Duhul umflă pânzele fiinţei întru aflarea direcţei bune, spre ajungere la Liman. El conduce la Înţelepciunea-Hristos, dar şi spre înţelepţirea fiecărui om care se străduieşte întru aceasta. Duhul învăluie, îmbrăţişează. Prin Duhul se „întrupează” Sfintele Taine ale Bisericii, prin pogorârea Lui toate se transformă în chip ne­stricăcios, fericit: apa, uleiul, pâinea şi vinul, dar mai ales omul. Se sfinţesc! Duhul pătrunde în noi, El este prezent în conştiinţa noastră, ne spune despre Iubire şi Adevăr, nemitarnic ne mustră când este cazul. „Luaţi Duh!” [Ioan 20,22], le spune Hristos Apostolilor, mânându-i la păstorirea lumii. Duhul Se primeşte şi Se ia prin Hristos. Duhul poate să rămână sau să plece (peste, în, întru, la, cu fiecare din noi). Cu tot dinamismul Lui, în chip paradoxal, se spune despre Duhul că odihneşte (în Fiul, în noi). Este odihna aceea din rai, în continuă ardere contemplativă.
Duhul grăieşte (prin prooroci, în chip decisiv pentru omenire; vai de cel ce ignoră glasul profetic!). Duhul este graiul lui Dumnezeu, în care Hristos este Cuvântul. Tot ce s-a spus adevărat şi bine pe lu­me, s-a spus sub inspiraţia Du­hului, „fiind­că Duhul pe toate le cer­cetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” [1 Corinteni 2,10]. Revelaţia este opera Duhului. E important în ce duh vorbim. Cei înţelepţi, înduhovniciţi ajung să spună vorbe de duh (cât de deosebite de acele „vorbe, vorbe, vorbe”, care, pe bună dreptate, îl mâniau pe Hamlet) şi cuvinte de folos, duhovniceşti. Aşadar, Duhul Sfânt este cu preeminenţă un Duh al comunicării. Biserica este locul privilegiat al acestei comunicări. Dar lucrarea Duhului nu poate fi restrânsă a se petrece numai între zidurile Bisericii. Puterea Lui este a toate pătrunzătoare şi sfera Lui de impunere atotcuprinzătoare, încât lucrează adesea şi prin oameni care nu-L recunosc sau nu-L acceptă.
Duhul este unificator. Avem duhuri deosebite, dar asemănătoare, şi prin faptul că suntem de la şi în aceleaşi Duh, întru Care ne-am botezat şi adăpat [1 Co­­rinteni, 12,13]. La fiecare liturghie ne rugăm ca „Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim!”; într-un gând vrea să spună într-un duh, în numele aceluiaşi Duh. A fi într-un Duh este o ţintă cu bătaie eshatologică. Şi nu este vorba numai de unitatea exterioară, ci şi de cea lăuntrică. De aceea, se spune că nu este bine să fii cu duh împărţit.
Duhul personalizează. Aceasta este una dintre lecţiile importante ale Cincizecimii. El îi face pe oameni să fie personali, să nu fie identici, să aibă identitate. Acelaşi subiect inspiră exprimări totdea­una diferite, cât de puţin, dar totuşi diferite. Identic (cu Sine) totdeauna este Duhul Sfânt, duhurile oamenilor se abat, nu o dată, de la identitatea lor ontologică, trădând-o. Şi mai este de văzut cum locurile şi timpurile îşi au duhul lor, anume, amprentă întru deosebire şi recunoaştere, mărturie inconfundabilă a vieţii de acolo sau de atunci. Dar despre acestea cât şi despre legătura dintre cult şi cultură, în numărul viitor.