Revista:

Nitria

id509_1.jpg.jpg

Valea Nitriei, asemănătoare albiei secate a unui îngust lac montan, şerpuieşte pe o lungime de peste 30 de km, fundul văii situându-se sub nivelul mării.

La circa 60 km sud de Alexan­dria şi la o distanţă de vreo 50 km de Nil se întinde Wadi-Na­trum, Valea Nitriei sau, cum o întâlnim cel mai adesea în literatura ascetică, Nitria. La sud, cale de o zi de mers, se în­vecinează cu pustia Schitică, iar la apus cu marele deşert al Libiei. Valea Nitriei, asemănătoare albiei se­cate a unui îngust lac montan, şerpuieşte pe o lungime de peste 30 km, fundul văii situându‑se sub nivelul mării. Pe toată lungimea sa este flancată, de-o parte şi de alta, de do­uă şiruri muntoase (care includ munţii Nitriei şi ai Fermei, întâlniţi frec­vent în Pateric), ce delimitează între ele un platou cu o lăţime de 5-7 km. Din aceşti munţi se extrag, până astăzi, cantităţi importante de natriu, de unde şi numele deşertului.
Din unele zone mai puţin aride ale Văii Nitriei se recolta papirus, folosit de părinţii pustiei în special la împletitul rogojinilor şi al coşurilor.
Avva Ammon
La sfârşitul secolului IV de-a lungul Văii Nitriei se puteau număra până la 100 de mânăstiri. Începutul şi dezvolta­rea monahismului în Nitria, scrie istori­cul bisericesc Socrate Scolasticul, “se da­torează unui om sfânt pe nume Ammon.” Ca şi Antonie cel Mare ori Sfîntul Pavel Tebeul, Ammon se trăgea şi el din părinţi bogaţi, care aveau să moară pe cînd el avea 20 de ani. În noap­tea nunţii, Ammon îşi convinge soţia să alea­gă fecioria pentru Domnul şi să trăiască îm­preună în înfrânare desăvârşită, “ca frate şi soră”, sub acelaşi acoperiş. După 18 ani de castă convieţuire, Ammon este în­demnat de soţie să se retragă în pustie. El se va aşe­za într-o peşteră, unde va duce un regim aspru de muncă şi rugăciune, hrănindu-se cu pâine şi apă. Felul vieţuirii sale a atras un mare număr de ucenici, încât “în puţin timp munţii Nitriei şi Schitis fură cu totul locuiţi”. Ammon a trebuit să organizeze un adevărat “orăşel al anahoreţilor”, o uriaşă chi­novie, indicând el însuşi locul pentru zi­di­rea chiliilor, a bisericii (în centru) şi a unei fântâni.
Oppidum Domini – Cetatea Domnului
Viaţa în Nitria a fost descrisă de către Fericitul Ieronim în câteva din scrisori­le sale către Sfânta Eustochia, în care nu­meş­­te acest oraşel monastic “Oppidum Do­mini” (Cetatea Domnului). Monahii lo­cu­iau în 50 de corpuri de chilii. Biserica, reconstruită în repetate rânduri pentru a o face mai încăpătoare, avea opt preoţi slujitori. Ammon, scrie Fericitul Ieronim, a dat ucenicilor săi “o organizare militară”, o disciplină riguroasă care ordona viaţa întregii obşti. Prima datorie a călugărului care se angaja în această vieţuire, continuă Ieronim, era de a asculta pe cei bătrâni şi de a le urma sfaturile şi vieţuirea. Existau apoi reguli generale de vieţuire, de hrană, un program al slujbelor ş.a.m.d.

Hrana zilnică era de obicei compusă din pâine, legume, ierburi, sare, apă, ceva fructe. Bătrânilor li se dădea vin. Se mânca o dată pe zi, dar celor neputincioşi li se îngăduia şi masa de seară. Pâinea era hrana principală a părinţilor, ca de altfel în întregul Egipt. Era vorba de pâiniţe mici, rotunde, care se mai fac şi astăzi în Egiptul de Sus şi în mânăstirile copte. Aceste pâini puteau fi uscate şi astfel păstrate un timp mai îndelungat. Înainte de a fi consumate ele erau înmuiate în apă, unii părinţi adăugând şi sare. O astfel de pâiniţă măsura 12 cm lungime şi cântărea în jur de 150 gr. Sfântul Ioan Casian observa că raţia obişnuită a părinţilor era de două asemenea pâini pe zi (în timp ce un ţăran egiptean mânca în medie zece pâini pe zi).
Prin regulile pe care le-a impus în Nitria, arată Ivan Gobry, “trebuie văzut în Sfântul Ammon un precursor al monahismului cenobitic. Ceea ce a făcut ca renumele său să fie mai mic decât al Sfântului Pahomie, a fost doar faptul că regula sa de vieţuire nu s-a transmis posterităţii.”