Revista:

Slujirea omului de catre Dumnezeu, modelul monahului-egumen şi al egumenului-monah

id496_1.jpg.jpg

Părintele Protosinghel Maxim Vlad s-a născut în ziua de 5 ­octombrie 1978 în oraşul Galaţi. După Şcoala Generală a urmat timp de cinci ani cursurile Seminarului Sf. Ap. Andrei din Galaţi pe care le-a absolvit în anul 1998. În anul 2002 a absolvit Facultatea de Teologie “Patriarhul Justinian” din Bucureşti, ca şef de promoţie. În 2004 este tuns în călugărie la Catedrala Arhiepiscopală din Constanţa de către Înalt Prea Sfinţitul Teodosie Petrescu, Arhiepiscopul ­Tomisului, fiind în acelaşi an hirotonit preot şi hirotesit ­Protosinghel cu ascultarea de ­Eclesiarh al Catedralei. Din anul 2005 este doctorand în disciplina Drept Canonic din cadrul Facultaţii de Teologie din Constanţa, iar anul 2006 îi aduce Parintelui Maxim slujirea de Vicar Administrativ al Eparhiei Tomisului.

Lectura Evangheliilor sur­prinde întot­dea­una plăcut pe cititor deoarece, de fiecare dată acesta află aceeaşi prospeţime şi vitalitate ce iradiază din Cuvântul Vieţii cuprins în pagi­nile ei. Nici eu nu am fă­cut excepţie de la regulă. Într-o fericită zi adâncul sufletului mi-a fost sensibilizat de un cuvânt al Domnului Hristos, peste care adeseori trecusem cu superficialitate, dar care acum mi se des­coperise cu putere: ”Iată, Eu sunt în mijlocul vostru ca unul ce slujeşte” (Lc 22, 27).
M-am întrebat în sine-mi cum de până atunci, acel cuvânt nu avusese pen­tru mine nici o semnificaţie aparte; cum de mintea mea limitată nu a putut să in­tuiască profunzimea mesajului hristic. Am înţeles însă ulterior că această revelaţie a fost darul lui Dumnezeu, nu pentru mine personal, ci pentru comunitatea de monahi ce mi-a fost încredinţată spre îndrumare, în calitate de ecleziarh (stareţ) al Catedralei Arhiepiscopale Sf. Ap. Petru şi Pavel din Constanţa. Totul a venit ca o străluminare interioară, izvorâtă din slujirea Mântuitorului Hristos, menită să mă înveţe modalitatea cea mai eficientă de a mă pune la dispoziţia semenilor mei.
Afirmaţia Domnului subliniază cadrul cel mai firesc în care Dumnezeu şi omul îşi pot vorbi. Aceasta surprinde cel mai bine naturaleţea relaţiei divino-umane în care, în mod paradoxal, Dumnezeu slujeşte omului. Venind prin întrupare în maximă apropiere faţă de om, Dumnezeu – Împăratul întregii făpturi – slujeşte celui care odinioară având în­făţişare şi frumuseţe împărătească, are acum deprinderile unui rob.
Acest tip de relaţie dintre Dumnezeu şi om, ar trebui să constituie pentru toţi păstorii Bisericii, un model de urmat zi de zi. M-a surprins plăcut atunci când am luat cunoştinţă de faptul că una dintre teoriile sociologice, vehiculate la cursurile de management instituţional, se apropie foarte mult de perspectiva evanghelică asupra ra­­portării lui Dumnezeu la om. Această formulare so­ciologică afirmă că un angajat, cu cât înaintează ierarhic în cadrul instituţiei în care lucrează, cu atât devine mai ineficient pen­tru instituţia în cau­ză, astfel încât, pentru a rămâne pe mai departe la fel de eficient şi valoros, este necesar ca din timp în timp, atunci când nevoile instituţiei o cer, să coboare în mijlocul subordonaţilor şi să muncească cot la cot cu aceştia, pentru a re­îm­pros­păta motivaţia şi pentru a întări sentimentul so­lidarităţii între membrii instituţiei.
Realismului evanghelic ce se desprinde din aceas­tă aserţiune m-a de­terminat realmente să împărtăşesc şi altor fraţi întru slujire actualitatatea mesajului ei .
Vieţile Sfinţilor şi Pa­te­ricul sunt pline de ast­fel de exemple în care ierarhi, preoţi sau stareţi procedau similar, slujind celor mai mici, punând umărul la lucru în comun, aflându-se mereu în mijlocul oa­me­nilor, împărtăşind cu aceştia viaţa în întregul său, cu bucuriile şi necazurile, suferinţele şi împlinirile ei.
Părinţii din vechime au trăit la modul practic ceea ce se afirma în această teorie. Atunci când din rândul monahilor unii erau chemaţi la slujirea de stareţ sau de episcop – ne spun textele aghiografice – aceia îşi înmulţeau nevoinţele. În noua lucrare ei de facto nu renunţau la vechile deprinderi călugăreşti sau la rânduiala lor de viaţă, ci adăugau la cele de până atunci noi atribuţii şi responsabilităţi, devenind din ce în ce mai mai exigenţi cu ei înşişi. Astfel era asigurată continuitatea nevoinţelor personale şi eficienţa în interiorul propriei comunităţi ecleziale. Din noua poziţie de întâistătători ei puneau în practică îndemnul paterical “să-ţi fie coliba precum palatul şi palatul precum coliba”, adică să rămână egali cu ei înşişi şi ancoraţi în Dumnezeu, indiferent de schimbările ce se petreceau cu ei sau cu mediul din jurul lor.
Întruparea Fiului lui Dumnezeu con­­firmă spusele de mai sus, deoarece Acesta pentru a-l sluji şi a-l salva pe om, s-a făcut ceea ce nu era, adică om, rămânând totodată şi ceea ce era, adică Dumnezeu. Această coborâre urcătoare a Mântuitorului Hristos constituie paradigma oricărui raport corect între proestos şi ceilalţi membri ai comunităţii, fapt ce garantează armonizarea dătătoare de unitate a tuturor relaţiilor din cadrul obştii. Numai o asemenea atitudine comportamentală şi relaţională, de aplecare sinceră asupra problemelor celorlalţi, iniţiată de conducătorul oricărei comunităţi creştine, fie monas­tică, fie de altă natură, îi poate polariza cu adevărat pe membrii acesteia în jurul păstorului.
Această stare de renunţare la sine şi de dăruire către celălalt nu este o virtute îngropată în colbul cărţilor ce conţin relatări ale unor fapte minunate a celor de demult, ci este un mod de viaţă pe care şi l-au însuşit şi unii din păstorii Bisericii contemporani nouă. Între aceştia la loc de cinste se afla Sf. Ier. Nectarie de la Eghina care a ilustrat prin viaţă modelul său pastoral al monahului-egumen şi al egumenului-monah:
“Pe timpul când Sf. Nectarie era directorul Seminarului Rizarios, s-a îmbolnavit omul de serviciu care era angajat să cureţe coridoarele şi celelalte săli ale şcolii. Era un om sărac şi cu o familie numeroasă. Timp de trei zile, cât a fost bolnav, Sf. Nectarie se scula cu două ore mai înainte de a se da deşteptarea elevilor şi curăţa singur întreaga şcoală. A patra zi când a putut veni la lucru, mare i-a fost mirarea aceluia când l-a văzut pe părintele director curăţând chiar toa­letele şcolii. Cu uimire l-a întrebat: “Vai de mine, dar ce faceţi Prea Sfinţia Voastră?”, iar Sf. Nectarie îi răspunse: “Ţi-am ţinut locul în aceste zile în care ai lipsit, ca nu cumva să se propună de către ceilalţi înlocuirea ta. Ştiam că eşti om sărac, cinstit şi nu îţi puteai permite să îţi pierzi slujba. Te rog însă ca ceea ce ai văzut, să nu mai spui nimănui.”
Această întâmplare adevărată, deosebit de grăitoare, ne arată cum se trăieşte şi se aplică practic incomodul şi tulburătorul cuvânt al Mântuitorului: ”Iată Eu sunt în mijlocul vostru ca unul ce slujeşte”.