Revista:

Stâlpnicii si stâlpnicia

id508_1.jpg.jpg

Manifestare specifică spiritualităţii ortodoxe monahale de tip sirian, stâlpnicia constituie un fenomen unic în spaţiul creştin. Ea apare ca practică ascetică singulară în sânul Bisericii creştine din Siria, însumând în mod plenar strădaniile celor care, inundaţi de iubirea dumnezeiască, s-au nevoit întru căutarea Celui Iubit, a Mirelui Bisericii, printr-o expresie ce depăşeşte limitele obişnuite ale omenescului.

Pentru a înţelege stâlpnicia nu trebuie să se uite momentul istoric în care a apărut. Ea s-a conturat în perioada în care creştinii ieşeau din catacombe unde au dăinuit de-a lungul celor trei secole de persecuţii. Se simţea nevoia ca religia creştină să se arate în zi plină, să se manifeste ca Lumină, Cale şi Viaţă. Trebuia să se arate păgânilor prin cele mai spectaculoase mijloace care corespundeau aspi­raţiilor ascunse ale sufletului oriental.
Trăirea şi practicile ascetice ale stâlpnicilor, luptele lor suprafireşti, se dovedesc pentru noi, creştinii de astăzi, co­mozi, conformişti, căldicei şi cu o măsură spirituală mai mult decât modestă, pietre de poticnire şi de “scandal”. Ele ne ridică multe semne de întrebare, ne provoacă, ne răscolesc adâncurile sufletului deoarece zdruncină toate aparentele noastre certitudini de „buni creştini”. Răspunsul la întrebarea: cum au fost posibile toate aceste nevoinţe, ne este oferit tuturor de către confidentul şi biograful primului stâlpnic – Simeon –, episcopul Teodoret al Cirului:
„Iar dacă nimeni dintre ceilalţi oameni nu au putut face faţă unor asemenea osteneli, se vădeşte că dragostea către Dumnezeu i-a făcut pe aceştia să treacă hotarele firii şi, aprinşi de văpaia de sus, ei suferă cu bucurie muşcăturile gerului şi alină cu roua cerească văpaia soarelui. Această dragoste îi hrăneşte şi îi adapă, îi îmbracă şi le dă aripi, îi învaţă să zboare şi îi pregăteşte să urce la cer, şi le arată pe Cel Iubit pe cât e cu putinţă, iar prin vederea duhovnicească le aprinde dorul, le stârneşte iubirea şi mai puternică face văpaia din ei: că precum cei ce iubesc materia trupurilor, văzând pe cei iubiţi, mai mult iubesc şi îşi fac mai arzătoare patima, aşa şi cei care au fost răniţi de dragostea Dumnezeiască, văzând frumuseţea cea Dumnezeiască şi curată, mai mult sunt străpunşi de săgeţile dragostei, şi cu cât doresc mai mult să se bucure de ea cu atât se află mai departe de saţ: că plăcerii trupeşti îi urmează săţietatea, în vreme ce Dumnezeiasca dragoste legilor săţietăţii nu e supusă”.
Însingurarea pe stâlp oferă o atmo­sfe­ră prielnică acestui gen de nemuritori, în vederea desfăşurării unui riguros program ascetic. Complexitatea unei astfel de metode ne este prezentată sinte­tic de către Avva Ammona, ucenic al Sfântu­lui Antonie cel Mare: „Întâi de toate, sin­gurătatea; singurătatea naşte nevoinţa şi lacrimile; lacrimile nasc frica; frica naş­te smerenia şi darul vederii înainte; vederea înainte naşte iubirea, iubirea face sufletul nebolnav (sănătos), nepătimaş; atunci, după toate aceste lucruri omul înţelege că nu e departe de Dumnezeu”.
Deşi după părerea unora acest mod de viaţă solitar contravine poruncii Evan­ghelice „să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Mt. 19,19), stâlpnicii înşişi considerau acest gen de însingurare ca fiind cel mai bun mijloc de a-l iubi pe aproapele în şi prin Dumnezeu.
Acest mod de viaţă nu este îndeobşte valabil sau accesibil tuturor creştinilor. Nu toţi suntem chemaţi să trăim viaţa în Hristos în acest fel. Stâlpnicia, aido­ma altor forme de ascetism, este un modus vivendi pe care îl descoperă Dumnezeu anumitor creştini ca o vocaţie particulară. Ea poate fi considerată şi ca o formă de nebunie pentru Hristos sau, mai bine spus, ca nebunie de dragul lui Hristos.
Petrecerea ascetică pe stâlp este un act ce trebuie înţeles şi integrat în contextul iconomiei pe care Dumnezeu o manifestă faţă de Biserica Sa şi faţă de membrii ei. Socotită uneori bizară, această formă de trăire sau petrecere duhovnicească îşi găseşte corespondenţă în unele practici, tot la fel de „ciudate”, ale unor personaje biblice din istoria Vechiului Testament care au lucrat potrivit poruncii lui Dumnezeu. Un om din fiii proorocilor s-a înfăţişat înaintea regelui Ahab într-o ţinută mai neobişnuită acoperindu-şi ochii cu părul capului său (III Regi 20, 35-39, 43). Isaia, prevestind căderea în robia egiptenilor, a umblat trei ani gol şi desculţ (Is. 20,2). Ieremia a purtat un timp oarecare cătuşe şi un jug pe grumaz şi prin solii care mergeau la Sedechia, regele lui Iuda, a trimis câte un jug şi împăraţilor vecini (vezi Ieremia 27 şi 28).
Iezechiel a zăcut timp de 150 de zile pe coasta stângă şi 40 de zile pe cea dreaptă, a copt pâini cu necurăţenii de om, şi-a ras capul şi barba cu un cuţit ascuţit, iar o parte a părului şi-a ars-o în mijlocul oraşului, alta a tăiat-o cu cuţitul iar a treia a spulberat-o în vânt (Iezechiel 4,4 – 6,12; 5,1-3). Osea şi-a luat de nevastă o desfrânată şi a avut copii de la aceasta (Osea 1,2) .
Însuşi Hristos Iisus Domnul, înce­pătorul desăvârşirii noastre, prin răs­tignirea Sa pe cruce a stârnit nedumeriri. Vestirea crucii a produs iudeilor smin­teală iar elinilor nebunie (I Cor. 1, 23), iubirea nebună a lui Dumnezeu descoperită prin jertfa Fiului Său răs­turnând logica şi raţionamentele acestei lumi căzute căci „fapta lui Dumnezeu, socotită de către oameni nebunie, este mai înţeleaptă decât înţelepciunea lor” (I Cor. 1,25).
Înaripaţi cu dumnezeiasca dragoste şi cu rugăciunea, aidoma unor vulturi ai pustiei, stâlpnicii au scrutat, cu mintea iluminată de harul dumnezeiesc, orizonturile împărăţiei cerurilor. Prin vieţuirea lor, ei au sfidat toate convenţiile umane privind modul de a trăi, având o vestimentaţie sărăcăcioasă, o alimentaţie mai mult decât frugală iar ca sălaş, vârful unui stâlp ce nu oferea nici o protecţie împotriva intemperiilor. Astfel s-au făcut privelişte îngerilor şi oamenilor „ei de care lumea nu era vrednică” (Evrei 11,38).
În condiţii de supremă austeritate liber asumate, devenind, după cuvintele lui Teodoret al Cirului “făclii ale luminii”, ei l-au provocat pe Dumnezeu la un dialog existenţial al vieţii şi al morţii cum nu mulţi au făcut-o. S-au luptat cu Dumnezeu aidoma patriarhului Iacov (Facere 32,24-30), căutând să fie biruiţi de El pentru a-i copleşi cu iubirea infinită.
Însăşi petrecerea lor pe stâlp nu este una întâmplătoare, ci cu un profund tâlc duhovnicesc. Plasaţi meteoric, ca nişte candele atârnate între cer şi pământ, prin prezenţa lor, aceştia au umplut văzduhul de mireasma rugăciunii exorcizându‑l de duhurile răutăţii sălăşluite acolo (Efes 6.12). Ca pe o cruce răstigniţi pe stâlp aceştia, cu puterea lui Hristos Cel Răstignit „dezbrăcând de putere începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce (Col. 2,15).
Un alt reprezentant al spiritului sirian Sf. Efrem – lira Duhului Sfânt – îi caracterizează magistral pe aceşti nevoitori: „Stau la slujbă până foarte târziu şi se scoală foarte devreme pentru slujbă. Toată ziua şi toată noaptea îndeletnicirea lor este slujba. În loc de tămâie, pe care nu o au, curăţia lor e înfrânarea. În loc de lăcaşul Bisericii, se fac ei înşişi temple ale Duhului Sfânt. În loc de altare, au minţile lor. Iar drept jertfe sunt aduse Dumnezeirii rugăciunile lor, bineplăcute Lui în toată vremea.”
Acest tip de viaţă, pentru că nu ne este la îndemână, ne pare a fi extrem, bizar sau cel puţin de neînţeles. El nu poate fi acceptat uşor de raţiunea coruptă însă poate fi intuit printr-un act de uimire şi contemplare care invită la reflecţie.
Deşi vrednice de a fi urmate, expe­rienţele acestor trăitori nu ne ajută prea mult deoarece mentalităţile şi condiţiile pe care le oferă lumea şi societatea con­temporană sunt impropii exersării unor astfel de nevoinţe.
Cel mai mare folos pe care îl putem obţine de pe urma cercetării vieţii lor este dobândirea smereniei care se naşte în suflet ca urmare a meditaţiilor pe marginea acestor vieţi.
Această întreprindere duhovnicească cu ajutorul cugetării plasează micimea noastră sufletească faţă în faţă cu înălţi­mi­le spirituale pe care le-au atins aceşti părinţi purtători de Duh, având ca fina­li­tate coborârea noastră în smerenie, maica virtuţilor, despre care Sfântul Isac Sirul mărturiseşte că este „veşmântul Dumnezeirii”.
Chiar dacă vor fi unele voci care vor afirma că această aducere în actualitate a experienţelor stâlpnicilor este inutilă, noi credem că acest demers nu va rămâne fără urmări pozitive şi numai prin faptul că zdruncină „certitudinile” unora, va ridica probleme în conştiinţele altora sau va atinge inima celor care trăiesc cu o nelinişte sfântă.
Nădăjduim că lecturarea vieţilor acestor părinţi va acoperi un gol în ce priveşte cunoaşterea şi aprofundarea vieţuirii şi a nevoinţelor lor, deoarece până acum aghiografia românească a fost văduvită de prezenţa izvoarelor biografice ce privesc acest fenomen al stâlpniciei.