Revista:

Apocalipsa în direct… (2)

id489_1.jpg.jpg

Memoria lumii, veselă sau tristă, paşnică sau cotropită, a păstrat de la picturile rupestre şi hieroglife până la tehnologia digitală, un ocean de date, pe ale cărui valuri lesne se pierde orice navigator lipsit de harta adevărului. Creştinii, în calea lor terestră spre porţile Împărăţiei, au primit de la Cel care i-a botezat pe toţi cu numele Său, direcţia şi itinerariul călătoriei la ceruri, unde El îi aşteaptă. Călăuzele demne de încredere sunt acelea care au străbătut demult calea şi au lăsat scrise şi zugrăvite minunatele lor experienţe, cu obstacole, cărări amăgitoare, rătăciri şi reveniri la drumul drept, ajutaţi văzut sau nevăzut de Păstorul ce-şi conduce turma mică la păşunile Raiului.
Premize de abordare

Înţelegerea corectă a realităţii în care ne depănăm firul vieţii dăruit fiecăruia de Creator presupune nu numai lectura consolidată a textelor biblice, patristice şi exegetice, dar mai ales validarea duhovnicească a percepţiei ce se cuvine abordată cu invocarea Logosului: „Străluceşte în inimile noastre, Iubitorule de oameni Doamne, lumina cea neînserată a cunoştinţei dumnezeirii Tale şi deschide ochii cugetului nostru spre cunoaşterea evanghelicelor Tale propovăduiri”. Desigur că Lumina cea adevărată îşi poartă strălucirile izvorâte din sfântul potir spre inimile Hristoforilor smeriţi, după măsura efortului şi adierea Duhului. Aceste premize obligatorii acoperite de grija duhovnicului, luminat el însuşi de Duhul, garantează limpezirea cugetului pe Calea ce duce la eshaton, realitatea ultimă a istoriei mântuirii omului vrednic de recâştigarea Împărăţiei. Condiţia umană actuală este redimensionată cu precădere către cele ale lumii: familie, cămin, profesiune, trai decent năzuind spre prosperitate, vacanţe exotice, acumulări pentru „zile negre”. Dimensiunile culturale, morale şi spirituale ale existenţei s-au diminuat consistent în lumea pârjolită de dorinţe carnale, supusă tot mai apăsat unei con­tinue Carpe diem, alta decât cea ex­primată de Horaţiu. Bucuria zilei din antichitate avea desfăşurări supuse altor limite decât cele actuale, extinse acum nu doar pe orizontala terestră, ci mai ales pe verticala descendentă a tenebrelor infernale, ce par a fi căutate de mulţi sărmani naivi doritori de avuţii şi fericire la minut, în pofida avertismentelor istoriei biblice de la Sodoma, Carantania şi, foarte recent, Sumatra. Dar echilibrul universal stabilit de înţelepciunea lui Dumnezeu compensează verticala umană în sensul ei ascendent spre luminile necreate, strălucite taboric celor trei apostoli. Deci „către munţi să ne înălţăm sufletele!”.
Actualitatea apocaliptică
Apokalipsis este dezvăluirea făcută de Hristos lui Ioan ca o viziune pro­fe­ti­că despre starea Bisericii de la întemeiere şi până la sfârşitul lumii, când creştinătatea devotată Mântuitorului va fi încununată de laurii bucuriei tre­cerii de la vremelnicie la veşnicie. Atunci va fi depăşit hotarul timpului, al spaţiului şi al materiei, ce vor fi preschimbate în „ceruri noi şi pământ nou, în care locuieşte dreptatea” (2 Ptr 3, 13). Ca o întărire a profeţiei petrine enunţată în anul 67, peste trei decenii, în peştera din Patmos, Fiul Omului i-a arătat lui Ioan cele ce vor veni, descrise de vizionarul apostol în ultimele file ale scripturii: „Şi am văzut cer nou şi un pământ nou; fiindcă cerul cel dintâi şi pământul cel dintâi au trecut, iar marea nu mai este” (Ap 21, 1). Trecerea de la cele dintâi la cele noi şi marea care nu mai este, ni se arată a fi o tot mai apropiată schimbare a lumii, zguduitoare pentru unii, terifiantă pentru alţii, dar copleşitor de minunată pentru cei scrişi în cartea vieţii Mielului. Din aceste mesaje explicite ale încheierii ciclului planetar al creaţiei, „opinia publică” a istoriei universale a decupat doar fragmentele cutremurătoare ale cupelor mâniei revărsate peste lumea înspăimântată de negurile ce vor zgudui din temelii universul, când „soarele se va întuneca şi luna nu-şi va mai da lumina, iar stelele vor cădea din cer şi puterile cerului se vor clătina” (Mt 24, 29). Pasajele deflagraţiilor cosmice finale desprinse din ansamblul integral al încheierii perioadelor tranziente ale creaţiei materiale ce va fi dizolvată în imaterial, au construit o opinie apocaliptică deformată şi paralelă cu cea a eshatonului, al cărei sens a fost disociat de parusia creştinismului apostolic exprimată în Simbolul credinţei: „Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”. Cauza?…
Credinţa fragmentată
După excomunicarea reciprocă a Papei şi a Patriarhului Bizanţului de la 1054, catolicismul a cunoscut scindări succesive datorate acumulărilor negative din perioada acelui nefast saeculum obscurum început încă din 867, sub papa Nicolae I, care încercase să con­stru­iască o papalitate romană la cârma unui imens imperiu teocratic pontifical. Marele proiect papal, în vădită contradicţie cu realitatea dumnezeiască declarată de Hristos, a Cărui Împărăţie nu este pe pământ, ci în ceruri, a rămas mereu în faza de intenţie la care Vaticanul poate încă mai lucrează, fără ca şansele de reuşită să fi crescut. În acea perioadă obscură care a durat aproape două secole, tronul papal a fost negociat cu spada de către nobilimea autohtonă care astfel îşi arogase ”dreptul” de a-i numi şi revoca pe pontifi, în funcţie de meschine interese financiare şi politice, transformând demnitatea papală într-un sângeros teatru degradant unde, între anii 896-904 „cad răpuşi de moarte forţată nouă papi”. Dureroasa situaţie a durat până în 1046, când împăratul german Henric III a trecut Alpii şi a ajuns la Roma, cu gândul de a reforma „papalitatea coruptă şi imorală” (Pr. prof. T. Bodogae, Istoria Bisericii Universale, vol. 1, p. 550, Ed. Institutului Biblic, 1987). Măcinarea interioară a catolicismului de la confluenţa mileniilor, la care s-au adăugat ulterior tirania Inchiziţiei urmată de negocierile în bani a păcatelor după tarifele indulgenţelor, au cauzat ruptura de la 1054, urmată peste cinci secole de cele ale lui Luther, Calvin, Zwingli şi într-o formă mai atenuată de Henric VIII, care, prin actul de supremaţie, s-a autoproclamat la 1534 conducătorul bi­se­ricii anglicane, printr-o separare de papalitatea care îi refuzase divorţul şi recăsătoria cu Ana Boleyn. Doar din această separare au rezultat în Anglia şase secte: conformişti, nonconformişti, puritani presbiterieni, congregaţionalişti şi independenţi. Faimosul adagiu roman divide et impera, devenit principiu de guvernământ al Imperiului roman, iată se întorcea ca un bumerang împotriva catolicismului a cărui sciziune a avut grave consecinţe ce au adâncit declinul creştinismului apusean prin eliminarea de către ramurile protestante a filonului dogmatic încredinţat Bisericii de către Duhul Sfânt prin Sfintele Sinoade ce a fost înlocuit de o unică regulă:
Sola fide
Mântuirea numai prin credinţă, iată marea amăgire în care s-au încarcerat spiritual protestanţii după ce au extins protestul lor de la erorile mai sus amintite, la esenţa dogmatică, liturgică şi morală a creştinismului. Protestul – ca formă de răzvrătire – trimite gândul la răzvrătirea luciferică primordială ce nu avea alt substrat decât cel al uzurpării puterii divine, invidiate şi dorite de arhanghelul căzut în preamărirea de sine, în care a atras mulţimi de îngeri care şi ei sărmanii pierduseră cuvenita recunoştinţă şi dragoste faţă de Dumnezeul lor. Diviziunile protestante începute cu Luther au continuat cu sute de alte denominaţiuni ce au renunţat nu doar la cinstirea Maicii Domnului şi a sfinţilor, dar şi la preoţie, spovedanie, cuminecare, cununie, maslu, parastase, judecata de apoi, pentru a aminti cele mai grave erori în care au căzut sute de milioane de pretinşi creştini. De fapt, ei au reuşit uzurparea Lui Dumnezeu pe pământ, inspiraţi de duhurile răzvrătirii, păstrând totuşi ca o momeală simbolică ideea mântuirii, la care ar avea acces oricine cu singura condiţie, a credinţei, indiferent de starea morală şi de trăirea liturgică. Iată apocatastaza globalistă din care decurg dureroasele consecinţe ale decadenţei unei omeniri grăbită spre sorocul autodistrugerii plănuit de către…
Supraputerile occidentale
Ele continuă cu înverşunare să adân­ceas­că dihotomia dintre cerurile primordiale şi pământul ispăşirilor. Alungarea din Eden a căpătat grave dimensiuni în omenirea atrasă spre taina fărădelegii. Alunecările în neantul malefic au fost corectate drastic de Dumnezeu, odată cu năvala apelor care au înecat lumea păcatelor, apoi cu vâlvătaia ce a încinerat perversiunile Sodomei acoperite cândva cu apele Mării Moarte, şi nu demult de valul gigantic din Oceanul Indian, aşa cum observa în paginile numărului trecut al acestei reviste, Cuviosul Părinte Arhimandrit Petroniu, stareţul Schitului Prodromu din Athos: „…ce scrie în Apocalipsă. Desfrânata aceea, o vedem azi, iată, aievea. Păcatul acesta grav, cel mai rău care poate exista, e cultivat azi sub toate aspectele: case de desfrânare, homosexualitate, cultură sexuală… Nu numai pe continentul european,… în Thailanda, în ţara aceea unde s-a petrecut cataclismul acela mare…, tsunami. Ţara era profilată pe domeniul desfrânării. M‑am crucit când am auzit: turism sexual! Doamne, Maica Domnului! Şi mai cu seamă cu copii… I-a surprins cataclismul acolo pe vreo cincizeci de mii numai din Suedia. E scris într-un ziar.” Apocalipsa în direct!
Lumina Taborică
şi ciuperca atomică –
6 august 1945

Umbrele evenimente­lor catastrofale păstrate în istoria biblică, dar şi în con­ştiinţa omenirii, apasă prezentul beli­gerant ce a adăugat cataclismele atomice. Acestea au fost produse de oameni împotriva Japoniei în 1945, când la Hiroşima s-a hotărât ca deflagraţia nucleară să aibă loc – coincidenţă sau nu? – chiar în ziua minunii Luminii Taborice. Proiectul armei atomice fusese demarat de preşedintele Franklin Roosevelt la îndemnul lui Albert Eistein care îi scrisese în septembrie 1939: „Posibilitatea ca Germania să recurgă la fabricarea bombei atomice este mare. Este de o importanţă vitală ca America să construiască prima bombă atomică”. A fost terminată în şase ani, dar detonarea s-a produs în august 1945, când războiul era deja câştigat de aliaţi: Germania capitulase la 9 mai 1945, iar Japonia anunţase încă din martie 1945 intenţia de a capitula necondiţionat.
Acela a fost momentul cel mai grav din decăderea omenirii care îşi varsă singură cupele apocaliptice, între timp înmulţite şi pline cu veninul şarpelui edenic, vremelnicul stăpânitor al lumii, ce-şi desfăşoară planurile îngăduite de Dumnezeu, după arhetipul săr­ma­nului Iov, pentru a-i întări însă pe dreptcredincioşii creştini pe Calea Mântuirii.