Revista:

Cult şi cultură

id488_1.jpg.jpg

După căderea îngerilor au apărut pe lume şi duhurile rele. De aici, probabil, şi cuvintele cu desemnări negative din familia lui duh: duhoare, a duhni, a duhăni. Sfântul Efrem Sirul, în cunoscuta lui rugăciune, vorbeşte, pe de o parte, despre duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert, iar, pe de altă parte, despre duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei. Faţă de cele dintâi cerem de la Dumnezeu apărare, în timp ce pe cele de pe urmă le dorim dăruite spre bună aşezare. Şi tocmai datorită amestecării duhurilor rele printre cele bune, dă Dumnezeu, celor cu atenţie duhovnicească, ceea ce Părinţii numesc darul deosebirii duhurilor.

Noi vorbim în Biserică despre înduhovnicirea omului, ca treaptă de sus în urcuşul spre sfinţenie. În-duhovnicire (cât de puternic acest în-!) vrea să spună spiritualizare, rafinare, decantare, subţirime spirituală, străvezime. Să devină duhovnicesc – aceasta este ţinta pe măsură sa ontologică pe care o propune Dumnezeu omului (cf. 1 Corinteni 15, 42-49). Asta înseamnă să simtă duhovniceşte, să gândească duhovniceşte. Omul sporit duhovniceşte este un om îmbunătăţit, cu alte cuvinte mai bun. El ajunge a vedea în Duh, a stră-vedea, a pătrunde înţelesul de taină al lucrurilor şi stărilor, Îl face Dumnezeu mai prezent în lume prin mărturia vieţii sale!
În limba română, venind din două lumi diferite, avem două cuvinte numai aparent sinonime: duh şi spirit. În folosinţă nuanţată, duhul le acoperă mai îndeaproape pe cele ce ţin de Dumnezeu, iar spiritul pe cele ale omenescului. Spiritul este analitic, critic, adesea tăios, spre pătrundere. Ceea ce s-ar cere omului înzestrat, ar fi înduhovnicirea spiritualităţii sale. Calea sigură (şi singura?) este cea ascetică (din păcate, pentru prea mulţi dintre noi, o „cărare pierdută”): rugăciune, post, milostenie, feciorie şi alte căi din aceeaşi familie care strunesc pornirile pătimaşe ale fiinţei căzute. Tot efortul ascetic spre întâlnire cu Dumnezeu se face cu asistenţa păstorului răspunzător de starea duhovnicească a sufletelor, numit ca atare: duhovnic. Dar rugăciunea, postul, fecioria, milostenia nu sunt scopuri în sine, sunt numai căi către. Scopul este Întâlnirea, Comunicarea, împrietenirea cu Dumnezeu, trăirea la care ajungi după parcurgerea acestor căi, pregustarea Împărăţiei. Extaza! Şi ar fi de observat că tot ce este eminent în cultura lumii participă la această pregustare, la acea extază.
Ce înseamnă, de fapt, cultură? Cultura adevărată, valabilă, pe­renă, vine din cercetarea Creaţiei, întru descoperire de taine şi spre slăvirea Creatorului. Este o Creaţie iniţială, aparţinând total lui Dumnezeu, şi o creaţie adăugată, venită din colaborarea omului cu Dumnezeu. Această creaţie adăugată este parte mântuitoare din cultura lumii. Ambele creaţii sunt destinate raiului. În zona culturii, datori suntem, noi, oameni asumat ai Bisericii, a căuta şi în zăcămin­tele mai sărace din punct de vedere al legăturii cu Revelaţia, deoarece orice fă­râ­mă de lu­crare a Duhului este de adunat, de recuperat, de bucurat de ea, de purtat în veşnicia raiului. Cultura nu este distracţie, distragere de la lucrarea continuă a omului întru mântuirea sa. Ci este, ea însăşi, lucrare trudnică de desţelenire a maidanelor din noi. Cum ar trebui să fie dezvoltată cultura? Păi, cam aşa cum face ţăranul care-şi cultivă pământul: ară, seamănă, îngrijeşte, culege, se bucură cu ai săi de roadele sale, mai dă şi la alţii dacă-i prisoseşte. Alteori, el este cel care primeşte de la alţii. Nu este o mare filosofie, ci una simplă, firească, la îndemâna tuturor. Cultura ţărănească veche era o cultură pro­fundă, de unde şi rânduiala ei temeinic an­corată în Hristos, şi exprimarea ei prin frumuseţe înduhovnicită, mereu şi înalt slăvi­toare.
Reversul la cultura Duhului este neglijarea Duhului, igno­rarea Lui, respingerea Lui. Această situare este recognoscibilă, din păcate, în cultura lumii, care, în timpul nostru, este tot mai secularizată, tot mai despărţită de o asociere liberă şi asumată, consimţită cu Dumnezeu, ca persoană, ca Tu suprem, de o comunicare conştientă şi corectă cu acest Tu. Atingerea ei directă de lumea Bisericii este tot mai rară şi mai firavă. Într-adevăr, parcă în nici un domeniu nu este mai ignorantă intelectualitatea lumii (a noastră, inclusiv), mai măruntă sau mai răsărită, decât în problemele ţinând de sfera credinţei. Cei mai mulţi nu cunosc, probabil, nici măcar conţinutul breviarului nostru de credinţă, al Crezului. În această situaţie, apartenenţa creştină devine cel mult decorativă. În schimb, mai toţi înţeleg să-şi dea cu părerea în cele ale Bisericii, judecând-o după criteriile instituţiilor civile (seculare).
Dar oare se poate răspunde la această incultură a lumii intelectuale întru ale credinţei cu o incultură a clerului în ceea ce priveşte marea cultură (generală) a lumii? Eu cred că nu, pentru că ar fi, pe de o parte, o pagubă proprie, prin ignorarea unei alte zone de lucrare a Duhului, iar pe de altă parte un impediment pentru o bună comunicare şi pentru eficacitatea misiunii de evanghelizare reală, tot mai necesară astăzi. Desigur, nu se cere clericului o cultură enciclopedică, dar una generală cât mai temeinică, între frontiere cât mai extinse. Nu ar fi cu nimic necuvenit ca oamenii Bisericii (clericii) să fie văzuţi la unele manifestări artistice de calitate (concerte, expoziţii, teatru, cenacluri etc.). O dată că vor marca locul, prin prezenţa lor, trimiţându-i pe cei de faţă instantaneu cu gândul la Dumnezeu, cu tot ce presupune asta, iar apoi şi impunându-le o purtare mai decentă. În acelaşi timp, vor înţelege mai bine alte căi, pregătitoare, pe care le are omul la dispoziţie şi pe care dacă le va parcurge cum se cade va putea să se apropie de Dumnezeu şi de Biserica Lui. Clericii au cultura Bisericii în sensul cel mai liturgic al ei, cu cea mai mare concentrare duhovnicească, cu orientare continuă spre slujire şi slăvire, dar totodată ştiut este că omul, în general, nu se poate hrăni numai cu o hrană esenţială şi esenţializată; cu alte cuvinte, se hrăneşte cu cuvântul lui Dumnezeu, dar şi cu pâine. Căci pâinea spiritului s-ar cuveni să fie totdeauna cultura.
Ne aflăm într-o lume în Criză, această Criză majoră fiind rezultanta unei multitudini de alte crize, adesea extrem de grave (secularizare, globalizare, bombardament informatic, în care intrigile şi minciunile au un loc privilegiat, ocultism de tot felul, anticreştinism, anticlericalism, păgânism, ateism, superficialitate spirituală, extremisme de toate felurile, prost gust, libertinaj, sexualism, pornografie, violenţă, dispreţul persoanei şi cultivarea individualismului etc. etc.). Partea dramatică a lucrurilior provine din faptul că au fost minate criteriile de valoare, că lumea are tot mai mari probleme în a deosebi binele de rău sau frumosul de urât. Relativismul este în floare, ceea ce face tămăduirea dacă nu imposibilă, în orice caz foarte dificilă. În spatele afirmării zgomotoase a „drepturilor omului” şi libertăţii de exprimare se ascunde foarte adesea ignorarea şi umilirea şi strivirea persoanei umane ca taină existenţială creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

(va urma)