Revista:

„Cum ti-ai pregatit aripile aici, aşa o sa zbori dincolo” (II) o convorbire purtată de scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă cu Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, stareţul Schitului Prodromu

id484_1.jpg.jpg

3 septembrie 2005.
Sfântul Munte Athos.
În timpul amiezii, în cerdacul de sus al arhondaricului.

Cornel Constantin Ciomâzgă: Vă rog să ne întoarcem încă, Precuvioase Părinte, la „fuga” aceea a monastirilor de lume şi să mai nuanţaţi puţintel motivele pentru care este ea necesară, înţelegând astfel poate mai bine care sunt beneficiile „fugarilor”…
Părintele Petroniu: Precum spu­neam, mănăstirile de la început au fugit de lume. Ca să scape de auzit şi de văzut. Pentru că acestea, chiar involuntare fiind, tot te murdăresc sufleteşte. Aşa, fără să vrei. Dacă ele, însă, mai sunt şi voluntare şi voite, atunci murdăria e şi mai adâncă. Văzând peste tot, şi mai ales la televizor, atâtea omoruri, fel de fel de desfrânări, felurite rele care sunt prezente peste tot şi prezentate tot timpul, toate acestea pervertesc şi strică sufletul în aşa hal, încât ajunge că nu mai e bun de nimic şi nici nu mai poţi face nimic pentru el. Ţi-l strici tu singur, pentru că permanent te pătezi şi te murdăreşti. Şi te întrebi? Când şi cum ai să te cureţi? Când? În vecii vecilor nu te mai poţi curăţi! Omul rămâne strâmb, sucit şi murdar în toată fiinţa lui. Nu mai ai timp! Şi te duci dincolo. Şi cum te-ai pregătit de aici aşa ai să rămâi acolo!
Dar Sfinţii Părinţi ce spun în sensul acesta?
Păi, iată, avem, de pildă, învăţătura Sfântului Maxim care spune să fugi de lucrurile astea, fugi că doar te-oi scăpa de ele. Să nu le mai vezi şi să nu le mai auzi.
De-atuncea însă începe greul! Începe greul pentru că porţi cu tine bagajul acesta de impresii şi de trăiri, vrute şi nevrute. Nu mai vezi şi nu mai auzi altele, dar trebuie să le scoţi pe cele care sunt acolo, înăuntru. Şi scosul ăsta… e foarte greu. Foarte, foarte greu.
Greu, greu, dar se poate. Nu este imposibil. După câte cunoaştem, istoria creştinismului este mai degrabă o istorie a renovării omului. A celui preocupat de restaurarea sa, desigur…
Da, dar e foarte greu. De exemplu Maria Egipteanca era tânără. Făcuse păcatul, dar răul nu era adânc încuibat. Făcuse câţiva ani de zile păcatul, apoi s-a retras în pustie. Şi ştiţi că-n viaţa ei zice că „şaptesprezece ani de zile m-or chinuit pornirile păcătoase”. Trăia în pustiu fără oameni, fără să vadă nimic. Cât e de greu! Cine poate să facă performanţa Mariei Egipteanca şi să scoată relele din sufletul său? Nu le poate omul scoate. Rămâne cu ele în vecii vecilor şi e mort deşi pare viu. Trăieşte, dar e mort deja. Pentru că el îşi poartă osânda veşniciei cu dânsul. Păcatele pe care le poartă cu dânsul, pe care le face inconştient. Şi-atuncea, e foar­te greu de înnoit un lucru stricat. Un lemn care s-o stricat, ai văzut, încerci… îl mai curăţi, dar dacă o putrezit nu mai e bun de nimica, îl arunci. Ce să mai faci cu el? Dacă răul s-o încuibat aşa de tare în fiinţa omenească nu se mai poate curăţa. Omul îşi pierde mijloacele fireşti pe care i le-o dat Dumnezeu în sensul ăsta. Mintea care‑l ajută să înţeleagă că lucrul e primejdios şi că trebuie să se păzească, şi voinţa care-l ajută să se hotărască să nu facă lucrul cel rău. Inima, aşadar, nu mai funcţionează normal. Aceasta acceptă păcatul care i se dă. Şi închipuieşte-ţi o generaţie stricată, pervertită, o generaţie nenorocită, oameni tineri care n-o avut posibilitatea să fie cât de cât crescuţi creştineşte. Care n-o avut vreo bunică sau pe cineva care să-i crească, să-i formeze cumva. Şi-or ieşit strâmbi. E foarte greu să-i mai îndrepţi!
Şi în monahism e diferit?
Monahismul acesta e de două mii de ani. Nu l-o inventat nimenea. E o pornire a sufletului creştinesc, a celor care or vrut să se închine toată viaţa lor, să-i slujească lui Dumnezeu. O lăsat, cum spune Scriptura, şi tată şi mamă, o renunţat la multe dintre cele pământeşti care nu sunt necesare şi oamenii or vrut să-şi închine toată viaţa lui Dumnezeu. Şi prima care o fost, o fost fuga de lume, iar după aceea să-şi pună în lucrare viaţa, să-şi îmbunătăţească viaţa…
Dar asta nu este valabilă pentru tot creştinul?
Acesta este un lucru foarte puţin cunoscut sau greşit cunoscut. Nu se ştie. Creştinii noştri nu ştiu care e chemarea lor, rostul creştinului. Sau consideră că anumite lucruri sunt numai pentru călugări, nu pentru toţi creştinii. Consideră că monahii au alt rost în viaţă şi ei, creştinii de rând, au altul.
Aţi citit, desigur, Părintele Stăniloae. În lucrarea lui Dogmatica zice: nu-ţi face teo­rie din învăţătura Bisericii, ci aplic-o practic! Aşa cum am zis la început, ea e aplicată la viaţă, întotdeauna. Întâmplările, evenimentele mari istorice ale creştinismului, tainele care s-au întâmplat în viaţa creştină îs legate strâns de viaţă. Pentru noi nu sunt teoretice. Vorbim despre întruparea Mântuitorului Hristos, despre tot ce s-o petrecut în legătură cu mântuirea noastră, de la Naştere şi până la Pogorârea Duhului Sfânt. Etapele mari în care s-o petrecut toată lucrarea aceasta. Mântuitorul, după cum se ştie, o luat trup omenesc, o trăit ca şi oamenii – în afară de păcat – până şi moartea, care pentru Mântuitorul nu era un fapt firesc, căci moartea e plata păcatului şi El, Omul-Hristos, neavând păcat nu putea să moară. L-or omorât alţii ca să treacă prin pragul acesta al urmării păcatului pe care l-o făcut omul, fără să fi făcut păcat. Şi pe urmă s-o ridicat şi o înviat şi s-o înălţat la Ceruri şi o trimis Duhul Sfânt şi o făcut Biserica.
Şi de ce a făcut Mântuitorul toată lucrarea asta?
Unii oameni nu înţeleg corect lucrul acesta. N-avea nevoie Dumnezeu Mântuitorul de asta. N-avea nevoie să facă aşa ceva. O luat trup omenesc cu slăbiciunile şi cu neputinţele lui, în afară de păcat – stadiul cel mai de jos la care poate să se găsească omul. Era viaţa Lui sfântă, cu smerenia cea desăvârşită, cu sfinţenia Lui dumnezeiască pe care o avea şi l-o schimbat, l-o transfigurat, o înduhovnicit acest trup până la maximum. Până la măsura cea mai înaltă, ajungând să stea pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în Sfânta Treime. Şi-atuncea, un stadiu al acestei înduhovniciri îl vedem îndată după Înviere. Mântuitorul când o înviat avea încă trup, dar era alt trup. Aţi văzut că erau toţi cu uşile încuiate şi numai ce s-o trezit cu El în casă. Şi ucenicii se uitau speriaţi. Ce vă uitaţi că sunt duh, nu sunt om? Uite, puneţi mâna, că duhul n-are trup şi carne cum am Eu. Şi-or pus mâna, or pipăit ca să vadă, şi or văzut că pipăiau, dar era alt fel de trup.
Cum alt fel de trup?
Trupul ca şi creatură a lui Dumnezeu nu dispare în veşnicie! Căci între îngerii care sunt duhuri vor fi şi oameni care poartă trupuri, dar trupuri înduhovnicite, trupuri altfel decât trupul pe care l-o avut pe pământ. Spiritualizate, înduhovnicite. Aşa, ca să poată intra în veşnicie aproape ca îngerii, dar totuşi altfel decât îngerii. Şi-atuncea o făcut Mântuitorul toate lucrurile acelea arătând stadiul pe care trebuie să-l realizeze toţi creştinii care vor să se mântuiască.
Apoi Pogorârea Duhului Sfânt. Asta este menirea Lui: întemeiază Biserica. O întemeiat Biserica, o venit Duhul Sfânt. Duhul Sfânt care de acuma înainte trans­plantează sau transpune trupul cel la maximum înduhovnicit în fiecare om, în fiecare creştin care se împărtărşeşte. Scopul oricărui creştin este să se înduhovnicească, de aceea spune Mântuitorul: „fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi”. Deci să se înduhovnicească în aşa fel ca să poată intra în Împărăţia sfântă, în Împărăţia cea duhovnicească. Dacă nu face asta, nu poate intra. Dacă rămâne cu trupul grosolan de păcate, nu poate intra. Mântuitorul aşa o intrat: cu trupul nou, nu cu cel pământesc; nu cu acela o intrat, ci cu trupul cel înduhovnicit. Şi-atuncea Biserica îl ajută pe creştin să-şi înduhovnicească… trupul.
Cum anume, practic?
Cu împărtăşire, cu spovedanie. Toa­te Sfintele Taine îl ajută pe om. De ce te duci la duhovnic? Ca să te curăţi de pă­ca­te. Păcatul îngroaşă omul. Trebuie să te sub­­ţiezi, să te înduhovniceşti. Părintele, pre­­otul care rânduieşte să se subţieze omul prin curăţire de păcate se numeşte duhov­nic. Adică cel care îl înduhovniceşte pe om.
Toţi oamenii trebuie să realizeze această înduhovnicire. Dacă nu reuşeşti să te înduhovniceşti sufleteşte, să te cureţi de păcate şi să te sfinţeşti, n-ai făcut nimica. Asta e chemarea. Şi călugării au aceeaşi chemare ca şi mirenii. Hristos n-a venit numai pentru unii. Toţi creştinii – călugări şi mireni – au aceeaşi cale.
Fără nici o diferenţă?
Poate că monahii sunt oleacă mai înainte pe drumul ăsta. Adică poate că ei au progresat mai mult pe calea aceasta prin viaţa pe care-o duc. Poate au reuşit să facă lucrul ăsta mai mult decât face omul din lume, de afară. Dar, au aceeaşi ţintă, acelaşi lucru ca şi acela:mântuirea.
În cele două mii de ani monahismul şi-a trăit, aşadar, năzuinţa aceasta. Cum?
Cum!? Păi, de pildă la prăznuirea sfin­ţi­lor, la cuvioşi există slujbă la biserică şi acolo se spune aşa: cuvioase părinte cutare sau cutare, Antonie, Pahomie… glasul Evan­gheliei auzind lumea ai părăsit-o, bogăţia şi slava de nimic le-ai socotit. De aceea călugărul se făgăduieşte să trăiască în sărăcie. Căci bogăţia a fost nenorocirea creştinismului. Şi slava, de asemenea. Toţi sfinţii s-or smerit, nu s-or mărit.
La alţi cuvioşi spune aşa: Locuitor pustiului şi înger în trup te-ai făcut, cuvioase părinte… cu postul, cu rugăciunea, cu privegherea. Cu astea s-au făcut cuvioşii aceia sfinţi. Un călugăr simplu care s-o dus în pustie, cu astea s-o făcut sfânt. Cu post, cu rugăciune, cu priveghere. Astea‑s în toate vieţile sfinţilor. Citiţi vieţile sfinţilor, cuvioşi şi drepţi, asta-i calea pe care or mers!
Renunţând, părăsind sau distanţân­du-se total de cele materiale?
Pe această cale omul o avut şi el nevoie totuşi să mănânce, să se îmbrace, să locuiască în case, ca orice fiinţă, că şi animalul are nevoie de ele. Dar monahul şi le-o făcut în spiritul acestei vieţi, în care o trăit. N-o făcut lucruri făţoase, luxoase, n-o făcut lucruri care să-l facă să trăiască mult trupeşte, ci o făcut lucruri conform cu învăţătura şi cu credinţa. Şi astea or ajuns aşa cum le cunoaştem până în vremurile noastre, aşa cum vedem pe-acolo pe unde s-or mai păstrat mănăstirile de altădată. Or făcut şi ziduri, că de, sigur, trebuie să trăieşti undeva. Ziduri sărace însă, simple, cu materialul necesar foarte rudimentar, dar totuşi frumoase. Biserici foarte frumoase, împodobite, ca în slujba lui Dumnezeu. Vedeţi la noi: Moldoviţa, Suceviţa, Voroneţ, toate sunt foarte frumoase! Evlavia poporului o făcut să nu se ridice catedrale cum s-o făcut în occident. Le-or făcut foarte frumoase, cum puteau să facă mai frumos pentru lucrul lui Dumnezeu. Aşa le-or făcut! Acuma, însă, o venit occidentul cu civilizaţia aşa-zis modernă şi peste tot auzi mereu: ăăă… alea? Monahismul şi călugăritul? Alea s-or învechit. Atuncea oamenii erau proşti, erau înapoiaţi. Nu mai e aşa, azi am ajuns cu sateliţii pe lună, pe diferite planete. Trebuie să ne acomodăm cu lumea de astăzi…
Numai că învăţătura pe cale creş­ti­nească, cea care îl face pe om să se în­duhovnicească, nu-i omenească. E dum­ne­zeiască şi ea nu s-o învechit, pentru că nu se învecheşte, nu are lipsuri ca să fie nevoie să fie completată, şi nu este nicicum insuficientă. Mântuitorul Hristos a dat tot ce trebuie pentru creştini. Învăţătură şi mai ales pildă. Şi învăţătură şi pildă. Cum să mergem şi ce să facem ca să ne înduhovnicim.
Dar civilizaţia este toxică în întreg conţinutul ei?
Aşa-zisa civilizaţie este strict trupească: să trăiască omul bine, să aibă de toate, să mănânce bine. Ai văzut? Societate de consum! Trai bun, mâncare bună şi îndestulare. Pântecele plin şi omul modern, occidentalul care a mers pe linia asta, o ajuns unde vedem. Lucrurile pe care le luăm de la ei trebuie luate cu multă dreaptă socoteală. Nu-i de aruncat civilizaţia aceasta chiar cu totul…
…De ce nu-i de aruncat? Pentru că materia din care e făcută n-o făcut-o omul; Dumnezeu o făcut-o, şi o făcut‑o pentru ca omul să se folosească de ea. Energiile electrice, magnetice, atomice care se găsesc în materie, nu le-o pus omul, tot Dumnezeu le-o pus. Şi le-o pus cu scopul ca atunci când o da omul de ele să-i fie de folos. Pentru asta le-o făcut-o Dumnezeu. Şi, în mod normal, când omul le-o găsit, ar fi trebuit să-şi sporească recunoştinţa, mulţumirea lui faţă de Dumnezeu. Mulţumesc Ţie Doamne, că mi-ai dat curent electric: m-ajută, e mai uşor pentru mine, acuma pot să fac o mulţime de treburi. Mulţumesc că mi-ai dat deşteptăciune ca să fac maşinile astea fel de fel… m-ajută mult”. Aşa ar fi trebuit. Dar omul, în loc să sporească şi să dea slavă lui Dumnezeu, o făcut taman invers. Nu numai că n-o vrut să-i mulţumească lui Dumnezeu, ba chiar s-o lepădat de Dumnezeu. O ajuns la stadiul acesta….
(Va urma)