Revista:

Începuturile vietii pustniceşti în Sfântul Munte Athos

id491_1.jpg.jpg

Spre deosebire de multe alte pustii şi locuri de sihăstrie, Sfântul Munte Athos se remarcă prin clima plăcută şi vegetaţia bogată. Este cu adevărat un loc privilegiat şi binecuvântat de Dumnezeu. Aici nu sunt ierni ca în Rusia şi nici fierbinţeala şi uscăciunea Ţării Sfinte. La Valaam, de pildă, lacul care încojoară insulele este cu totul lipsit de peşte, pe când în jurul Athosului peştele se găseşte din belşug. Sinaiul este înconjurat de nisipuri şi pururea biciuit de vânturile uscate ale deşertului, în timp ce în Sfântul Munte pretutindeni susură izvoare de apă.
Cu adevărat acesta este locul ales de Maica Domnului
spre a fi Grădina sa.

Tradiţia Sfântului Munte con­sem­nea­ză că în Athos în vremurile de demult se aflau mai multe aşezări şi temple păgâneşti, iar în vârful Athonului era un templu închinat zeului Appolon. Un idol uriaş trona acolo.
După ce Sfântul Lazăr cel înviat din morţi de Domnul Hristos a fost hirotonit episcop în Cipru, Maica Domnului, însoţită de Sfântul Apos­tol şi Evanghelist Ioan, a pornit să îl viziteze. Cu toate că Ciprul nu e departe de Ţara Sfântă, având însă vânturi potrivnice, corabia s-a abătut de la traseu prin pronia lui Dumnezeu şi, după câteva zile, a acostat tocmai în Athos, în portul lui Climent, adică în dreptul Mânăstirii Iviron de astăzi.
Mai spune tradiţia că atunci când Maica Domnului s-a apropiat cu corabia de ţărm, toţii idolii din Athos s-au sfărâmat, iar diavolul care sălăşluia în idolul Appolon a trebuit să mărturisească adevărul şi, după ce a îndemnat locuitorii peninsulei să meargă să întâmpine pe Maica lui Hristos, Dumnezeul Cel Adevărat, s-a sfărâmat şi el, prăbuşindu-se şi zdrobindu-se de stânci până în mare.
Aşa a cunoscut poporul ce vieţuia în Athos credinţa cea adevărată şi, primind din gura Maicii Domnului Vestirea cea Bună, au luat Sfântul Botez. Înainte de a pleca însă, Maica Domnului a proorocit despre acest loc minunat că, fiindu-i dăruit ei de Dumnezeu, va fi locuit numai de monahi care vor vieţui aici după chipul îngeresc.
Sunt unii care spun că încă de pe atunci au început a se aşeza pustnici în acest loc binecuvântat, venind din părţile Efesului. Încă din secolul IV, din vremea Marelui Constantin şi apoi în timpul împăratului Teodosie avem ştiri că s-au ridicat aici chiar mânăstiri.
Primul pustnic ale cărui nume şi viaţă le cunoaştem este Sfântul Petru Athonitul. Acesta, înainte de a se face monah, a fost conducător de oşti şi, căzând în robie, s-a rugat şi a postit îndelung şi a fost eliberat din lanţuri în chip minunat de Dreptul Simeon şi de Sfântul Ierarh Nicolae, cărora le-a făgăduit că va lepăda cele ale lumii şi se va face monah.
A scăpat deci din cetatea Samara din Arabia, unde fusese închis, şi a călătorit sub ocrotirea Sfântului Nicolae până la Roma, unde a primit tunderea chiar din mâna episcopului Romei. Cuviosul Petru, fiind de neam grec, a gândit apoi să meargă să petreacă viaţa călugărească în patria sa. Pe când călătorea cu corabia, într-o noapte, a văzut în vedenie pe Maica Domnului şi pe ocrotitorul său, Sfântul Nicolae, care o întreba unde ar fi mai bine pentru Petru să îşi petreacă nevoinţa.
Atunci Maica Domnului a zis: „Odihna lui va fi în Muntele Athonului” şi i-a descoperit apoi despre locul acesta binecuvântat pe care Domnul Hristos i-l dăruise pentru vieţuirea călugărilor, spunând: „Mila Fiului şi Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo”.
Şi trezindu-se, Sfântul a mai călă­to­rit o vreme, având vânt bun şi ape liniştite; ajungând în dreptul Sfântului Munte Athos, corabia s-a oprit şi stătea nemişcată cu tot vântul care îi sufla în pânze, încât corăbierii s‑au înspăimântat. Şi până ce nu a coborât Sfântul Petru corabia nu s-a mişcat.
Ajuns în acest loc necăutat de oameni, el a găsit o peşteră şi s-a sălăşluit în ea. Şi după ce a isprăvit pâinea pe care o luase cu sine de pe corabie, a început a se hrăni din po­mele şi verdeţurile pe care le găsea.
În tot acest răstimp diavolul nu a încetat a-l înfricoşa cu felurite arătări şi năluciri, pe care Sfântul le-a biruit însă de fiecare dată cu numele lui Hristos şi al Maicii Domnului. Odată diavolul a luat chipul unei slugi a Sfântului de când acesta era în lume şi s-a prefăcut că îl află după multe căutări şi stăruia să iasă Sfântul din pustie şi să vină să-i vadă pe cei apropiaţi ai săi şi să rămână, de va voi să se nevoiască mai departe, într‑una din mânăstirile de acolo, fiind astfel de folos cu exemplul şi cuvântul său multora care aveau nevoie de doctor sufletesc. Însă când Sfântul a pomenit numele lui Hristos şi al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, diavolul îndată s-a risipit.
Asemenea s-a întâmplat şi mai târziu când vrajmaşul a încercat să‑l ispitească pe Sfântul arătându-se ca în­ger de lumină şi lăudându-i ne­voinţa; i-a poruncit apoi să iasă din pustie la mânăstirile din lume, chipurile spre folosul şi mântuirea multora.
Biruind aceste ispite de început, Sfân­tul Petru s-a învrednicit a primi hrană de la înger o dată la fiecare 40 de zile, iar în acest răstimp se liniştea în rugăciune, fiind ferit de acum de nălucirile diavoleşti. Aşa a mai petrecut Sfântul Petru încă 53 de ani.
Şi a rânduit Dumnezeu să ajungă prin părţile unde se nevoia el un vâ­­­nător. Acesta, minunându-se de bă­trâ­nul pustnic pe care îl avea în faţa ochilor, a zăbovit, iar Sfântul i-a istorisit întreaga sa viaţă, după care l-a îndemnat să vină iarăşi să îl viziteze după un an. Iar când vânătorul s-a întors acolo, a aflat numai trupul Sfântului Petru Athonitul, căci se mutase la Domnul.
Aşa ar fi în scurte cuvinte începuturile vieţii pustniceşti în Sfântul Munte Athos, acest loc preaiubit şi pururi ocrotit de Maica Domnului.