Revista:

Lumina Harului

id480_1.jpg.jpg

Cum să înţelegem harul pe care l‑am primit la botez şi pe care îl pierdem şi îl redobândim? Cum să înţelegem acest har? E o întreagă strategie pe care o gă­sim lămurită şi lucrată încă din primele secole creştine.

Simplu aş spu­ne: a lucra din toată inima noastră tot cuvântul lui Dumnezeu, începând cu cele mai la îndemână cuvinte pe care Hristos le-a spus tânărului care vroia să aibă o viaţă în Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot cugetul şi din toată vârtutea ta, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, apoi să nu minţi, să nu furi, să nu curveşti. Şi începem de la acestea. Dar nu numai aceste cuvinte… acestea se lărgesc apoi, mergând până la „iubiţi pe vrăjmaşii voştri”, mergând la a spune că nu numai curvia cu fapta e rea, ci şi cea cu gândul. Şi iată deja o distincţie între gânduri bune şi gânduri rele. Ce putere mare au gândurile rele primite în sufletele noastre! Bunăoară port gânduri rele faţă de un frate de-al meu. Şi primesc aceste gânduri şi le hrănesc în sufletul meu. Şi acest frate începe să mă privească cu răceală, şi poate cu duşmănie, încep să apară tensiuni între noi, şi nu ştiu că într-o oarecare măsură eu am pornit acestea. Cu acele gânduri rele. Gânduri care încep să modifice până şi fizionomia mea. Eu pot să spun „te iubesc”, dar într‑un fel sau altul fratele va înţelege că nu e adevărată această mărturisire a iubirii, că e mincinoasă, şi nu va avea încredere în mărturisirea mea.
Lupta cu gândurile în Noul Testament se descoperă ca fiind esenţială. Paza gândurilor înseamnă paza păcii sufleteşti, paza harului pe care l-am primit. Când clocotim în gânduri rele, în gânduri de înverşunare, de răzbunare, harul Domnului nu odihneşte în noi. Şi trăim un mic iad. Acest drum de a păstra harul primit prin naşterea noastră în Domnul Hristos ni se descoperă nu numai în Scriptură, ci prin tot cuvântul pe care Biserica ni‑l descoperă. Prin cuvântul postului, prin tainele care mă nasc şi mă cresc şi prin tot cuvântul care este descoperire a Duhului Sfânt în Biserică. Spune Mântuitorul apostolilor „multe am a vă spune, dar nu le puteţi purta acum, dar când Duhul Sfânt va veni Acela vă va descoperi vouă tot adevărul”. Şi acest adevăr filtrat prin Biserică este cel pe care îl avem până în ziua de azi.
Sunt în istoria Bisericii şapte mari si­­noade care cristalizează învăţătura de credinţă. Un chip al învăţăturii de cre­din­ţă este Crezul pe care îl spunem toţi în biserică, începând cu „Cred într-Unul Dum­nezeu”, şi terminând cu „aştept În­vie­rea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”. Aşteptăm noi Învierea morţilor în fiecare zi? Mai mult, când vorbeşti cuiva de moar­te i se pare că e cel mai trăsnit lucru. Dar noi Aşteptăm Învierea morţilor. Nu dreptate desăvârşită pe pământ. Aşteptăm mai mult decât ceea ce înseamnă viaţa şi belşugul acestei lumi. Şi care belşug al acestei lumi nicicând nu va aduce pace şi linişte sufletului, nicicând nu vor mărturisi împăcare cu Dumnezeu. Vedem în aceste simboluri de credinţă lucrarea desăvârşită a Domnului. În primele două sinoade se cristalizează, se fundamentează dogma Sfintei Treimi, dogmă care omeneşte nu poate nicicum cuprinsă sau înţeleasă. Dar care dogmă este descoperită încă din Scriptură prin sf. Ioan Evanghelistul. Şi dacă creştinii credeau în Sfânta Treime, iată de‑abia în primele două sinoade Sfinţii Părinţi vădesc învăţătura dreaptă a Sfintei Treimi pe care noi am primit-o şi a cărei bogăţie trebuie să o cunoaştem ca creştini. Să nu ne gândim că dogma Sfintei Treimi, monofizitismul şi aşa mai departe trebuie să le ştie doar teologii şi preoţii, iar nouă destul ne este să mergem la biserică duminica sau de sărbători, să aprindem trei lumânări sau şapte lumânări, să dăm pomelnice să ne meargă bine la examene sau mai ştiu ce. Toate aceste dogme ştiindu‑le dau adâncime şi limpezire credinţei noastre şi dreaptă înţelegere. Şi schimbă viaţa noastră. Iată că toate acestea, pe care le numim Tradiţie, încep să lucreze în viaţa noastră asemănarea cu Dumnezeu., încep să lucreze chemarea pe care Dumnezeu o face spre a fi fii ai lui Dumnezeu. După cum vom răspunde acestei chemări, şi vom vrea să-i răspundem, şi vom înţelege să-i răspundem, vom descoperi bucuria naşterii lui Hristos în lume, vom descoperi că suntem născuţi în Hristos şi ce înseamnă această bucurie pe care o trăim cu frică şi cu cutremur, ce înseamnă împărtăşirea cu Sfintele Tai­ne, ce înseamnă Sfânta Liturghie, ce înseamnă aceaste rugăciuni pe care le facem, şi vom descoperi cât de mult înseamnă această viaţă pe care o trăim şi pe care o credem plicticoasă şi searbădă. Şi dacă vom stărui în această chemare lu­mi­na de care vorbeşte Evanghelistul va în­dulci sufletele noastre. „Cuvântul era Lu­mina cea adevărată care luminează pe tot omul care vine în lume. În lume era şi lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Şi celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu.” Mă rog ca toţi să avem curajul de a ne dori şi de a lucra împreună cu Dumnezeu această asemănare şi de a simţi această transformare încă din această viaţă, să avem curajul de a fi fii ai lui Dumnezeu şi fii ai Luminii.
Şi v` spun c` am avut şansa, privilegiul, înc` din copil`rie de a cunoaşte oameni ce au primit aceast` lumin` în sufletele lor, începând cu un om simplu…
o femeie…
Şi vă spun că am avut şansa, privilegiul, încă din copilărie de a cunoaşte oameni ce au primit această lumină în sufletele lor, începând cu un om simplu, cu câteva clase, a cărei viaţă, ale cărei replici, căci de o femeie era vorba, le-am înţeles în vârstă fiind şi întru credinţă, ca putând fi puse alături de ale multor mari sfinţi ai bisericii. Şi am văzut ce înseamnă pacea sufletului, ce înseamnă lucrarea lui Dumnezeu şi că dacă omul vrea să cunoască pe Dumnezeu toate sunt cu putinţă. Această femeie nu cunoştea multă teologie, nu citise mult la viaţa ei, dar înţelegea ceea ce, din păcate, mulţi teologi instruiţi nu înţeleg. Şi trăia într-o pace pe care bogaţii şi mai‑marii acestei lumi dacă ar cunoaşte-o ar invidia-o şi ar lăsa asemenea lui Zaheu toate nedreptăţile, bogăţiile şi blestemăţiile care le împovărează cugetele şi le împietreşte conştiinţa, le-ar lăsa şi le-ar da împătrit ca să poată primi măcar jumătate din pacea pe care acel suflet o avea.