Revista:

Monahism şi temnita sub dictatura comunista

id482_1.jpg.jpg

Sfântul închisorilor – mărturii despre Valeriu Gafencu, adunate şi adnotate de monahul Moise – este una din ultimile cărţi apărute despre pătimirea celor din închisorile comuniste. Venirea în Bucureşti a părintelui Moise de la mănăstirea Oaşa pentru lansarea cărţii a prilejuit dialogul de mai jos.

Lumea monahilor: Părinte Moise, sunteţi autorul unei cărţi despre cei care au pătimit şi s-au sfinţit în închisorile comuniste din România. „Sfântul închisorilor”, volu­mul despre Valeriu Gafencu, pe care toc­mai l-aţi lansat, va fi urmat de un „Pateric al închisorilor”, un volum în care vom găsi chipuri şi fapte patericale din temniţele comuniste. Cum a ajuns un monah tânăr să se canonisească cu o asemenea muncă deloc uşoară?
Părintele Moise: De la primele cărţi ci­tite despre închisorile comuniste am fost impresionat de suferinţa celor care au trecut pe acolo. Nu m-am gândit că o să ajung să fac o carte despre Gafencu, ci pur şi simplu am fost fascinat de aceste cărţi din aria literaturii de detenţie. Prima dată am auzit de Gafencu în „Jurnalul fericirii” al părintelui Nicolae Stein­hardt. Pe urmă s-au lămurit nişte lucruri, am citit mai mult despre el. Prima oară am făcut lucru acesta pentru mine, apoi cu binecuvântarea stareţului, a Înaltului Andrei (arhiepiscopul de Alba Iulia, n. red.), am ajuns să fac o muncă de cercetare mai elaborată şi, într-un final, să apară cartea. Dar nici eu nu pot să explic raţional. De multe ori mă întrebam la mănăstire: „Măi, da ce mă interesează pe mine ca monah mărturiile astea din închisori”, dar, nu ştiu, pur şi simplu mă interesau, mă captivau, îmi spu­neau ceva. Ultima oară când am fost la părintele Iustin Pârvu, acum după ce a apărut cartea, i-am spus: „Părinte, lumea se întreabă şi mă întreabă cum de eu, ca monah, mă ocup să strâng mărturii despre Gafencu…privind-o ca o chestie curioasă pentru un călugăr. Şi eu le-am zis-o, aşa în glumă: Măi, dacă nu o fac alţii, o fac călugării”. Şi părintele Iustin mi-a zis: „Mai mult decât atât, călugării sunt primii care trebuie să se intereseze de suferinţa neamului”. Eu aşa o văd: ca o chemare. Ştiu că sunt nevrednic, singurul lucru cu care am contribuit a fost dragostea mea faţă de acest subiect. Aşa a apărut cartea despre Valeriu Gafencu, despre care, în timp, mi s-a întărit convingerea că este sfânt.
– Părinte Moise, observăm în viaţa acestor oameni care au trăit în închisorile comuniste o anumită trăire, foarte înaltă, pe care noi eram obişnuiţi să o întâlnim venind dinspre cinul mo­nahal. Cum a fost posibil să găsim chiar şi trăiri isihaste într-un spaţiu cu o altă destinaţie decât sfinţenia?
– Părintele Iustin Pârvu mi-a spus: „Pă­rinte, să ştii că nu există mănăstire în istoria creştinismului în care să fi existat o aşa trăire înaltă, autentică, la nivel de masă, ca în închisorile comuniste”. Cred că datorită suferinţei. A fost o suferinţă extraordinară care i-a dus pe oameni la atitudini extreme, ori-ori. S‑au limpezit acolo foarte bine lucrurile. Creştinii au avut acolo condiţii de asceză care nu se compară cu condiţiile monahale. Experienţa aceasta a în­chi­­sorilor, deşi este perfect încadrabilă şi are le­gă­tură cu spiritualitatea orto­doxă, are şi anumite particularităţi care, după cum mă duce pe mine capul, nu se mai regăsesc în alte părţi. Este o îmbinare între o mărturisire creştină şi o viaţă monahală, dar nu una aleasă, ci una accep­tată, căci unii dintre ei erau oameni cu familie, dar şi-au asumat această condiţie monahală din toate punctele de vedere: din punct de vedere al ascezei, al rugăciunii, chiar al ascultării faţă de programul închisorii.
E un citat foarte frumos de la Virgil Maxim care arată cum cei care erau interesaţi de o viaţă duhovnicească au reuşit să transforme, să transfigureze condiţiile vie­ţii de închisoare în condiţii de mănăstire. Spune Virgil Maxim: „Închisoarea îţi creează condiţii aparte: celula devine chilie de rugăciune, hrana prilej de asceză, izolarea, le­pă­darea de bucurii­le şi bu­nurile vieţii, prilej de sărăcie, cu­răţie şi feciorie, necunoscutul – prilej de încredinţare în purtarea de grijă şi voia lui Dumnezeu, ascultarea cere un superior, duhovnic, şi Dumnezeu ne-a oferit acest dar prin prezenţa preoţilor. Fă­ceam ascultarea şi faţă de programul impus de stăpânirea lumească, act de pedago­gie divină, în care voia ta intră în chip conştient în subordinea voii divine. Nu-i aceas­ta condiţia monahului, le­pă­darea de lume, luarea crucii şi acceptarea voii lui Dumnezeu?” Experienţa aceasta a închisorilor are un caracter foarte intere­sant: este o îmbinare între mărturisire şi viaţă mo­nahală, este undeva la mijloc. De ce? Pentru că ei au fost puşi în nişte situaţii extreme. Erau prigoniţi pentru orice mărturisire. Dacă stăm să ne raportăm la experienţa primelor trei secole creştine, în acea perioadă nu au fost situaţii în care suferinţa şi mărturisirea să dureze o aşa de lungă perioadă de timp. De cele mai multe ori totul se termina destul de rapid, mărturiseai credinţa, erai chinuit, apoi ucis şi erai mu­cenic. Dar nu s-a întins su­ferinţa pe perioade de 10-20 de ani. În cele mai multe situaţii. Poate câteva luni, poate câţiva ani. Dar nu zeci de ani. Deci, pe de o parte, a fost caracterul acesta mărturisitor pe o perioadă foarte lungă, pe de altă parte este caracterul monahal…
– Dar acest caracter monahal nu a fost unul impus din afară. Prin aceasta, nu îşi mai pierde din valoare?
– Eu cred că dintr-un anumit punct de vedere a avut mai multă valoare decât experienţa monahală, pentru că au reuşit să accepte voia lui Dumnezeu şi să transfigureze condiţia lor. Au reuşit să o trăiască la un nivel foarte înalt ca o experienţă monahală. Ţin minte că părintele Liviu Brânzaş spunea că Aiudul i se părea o mare mănăstire.
– În închisoare suferin­ţa era un lucru care îndemna spre asceză. Se poa­te face o comparaţie cu as­ceza monahului de azi? Erau mai monahi decât monahii altor timpuri cei din închisorile comuniste, datorită suferinţei îndurate?
– Acum eu nu pot să vorbesc decât în nume propriu. Decât mine, sigur au fost mai monahi.
– Dar de ce este atât de importantă suferinţa?
– Cred că suferinţa te lim­pezeşte, te curăţă, te pu­rifică. Nu suferinţa în sine, că unii suferă şi suferă degeaba, alţii suferă şi se îndreaptă spre Dumnezeu. Contează sensul suferinţei. Dacă reuşeşti în suferinţă să trăieşti cu Dumnezeu, are valoare; dacă nu, e un chin.
Noi am pierdut dimen­siunea comu­ni­tară, de a ve­dea împreună mersul spre Dumnezeu, şi avem o viziune de tip individualist… ceilalţi sunt cel mult nişte obiecte de care mă folosesc. Totuşi ţin cont de ei ca să mă împărtăşesc, dar nu pentru că el mă interesează ca chip al lui Dumnezeu, nu pentru că Îl văd pe Hristos în el, ci ca să fiu eu în regulă…. nu mai avem nici un fel de conştiinţă eclezială, modernismul acesta individulist prin esenţă a reuşit să ne frângă conştiinţa so­bornicităţii şi fiecare tinde spre o înţelegere personală a lui Dumnezeu şi spre o relaţie personală cu Dumnezeu, dar fără să mai ţină cont de ceilalţi, la modul adânc. Şi de aici lec­ţia aceasta a celor din închisori, care în condiţii foarte grele şi-au pus viaţa pentru ­aproapele.
– Părinte Moise, în viaţa monahală, mai ales în cea de obşte, comunitatea este esenţială. Din literatura de detenţie ştim că aspectul acesta comunitar a avut un rol important în închisorile comuniste.
– În mintea noastră este o distincţie foar­te clară între sacru şi profan, adică ce e duhovnicesc ţine de sacru, ce facem în rest, ţine de profan. Ce mi se pare frumos la cei din închisori este că ei au reuşit să spiritualizeze totul, să folosească totul într-un sens duvohnicesc. Şi îmi spu­nea părintele Iustin Pârvu, legat de ce s-a întâmplat în închi­soare, „să ştii că în închisoare eram într‑un anume sens ca într-o mănăstire. Aşa cum într-o mănăstire unul e la prescuri şi prin ceea ce face îl slujeşte pe Hristos, altul este la vaci, la fel şi în închisoare toate erau spiritualizate, în sensul că unul venea şi spunea o poezie, altul venea şi ţinea un curs de istorie, un ţăran venea şi vorbea de stupărit, toate ajutau la supravieţuire şi aveau o dimensiune duhovnicească”. Altcineva îmi spunea: „Părinte, noi ne rugam acolo două ore, dar asta nu înseamnă că doar două ore eram cu Hristos”. Toate erau integrate în Hristos într-un chip comunitar. Un alt lucru extraordinar este exemplul acesta de frăţietate de care dădeau dovadă, faptul că îşi puneau viaţa pentru aproapele. Mie îmi place foarte mult o întâmplare în care într-o celulă cu mai mulţi deţinuţi, unul era muribund. Nu avea nici o şansă de supravieţuire. Nici ceilalţi nu se aflau într-o stare cu mult mai bună. Însă unul dintre ei, bucata lui de pâine i-o dădea muribundului. Ceilalţi l-au avertizat: „Măi, de salvat oricum nu îl mai salvezi şi îţi pui şi tu viaţa în pericol, că şi tu eşti vai de tine, iar o bucată de pâine contează”. Omul a dat un răspuns care mie mi se pare demn de pateric: „Vreau să vadă când va ajunge dincolo că nu a murit singur.” Asta mi se pare extraordinar şi cu mare relevanţă pentru zilele noastre. Pentru că de multe ori şi noi, monahi sau mireni, ne întrebăm ce putem face pentru aproapele nostru căzut în păcat, în condiţiile în care şi eu sunt în pragul morţii spirituale. Chiar cred că poţi să faci ceva: să fii lângă el. Suntem aşa de închişi, de împrăştiaţi, de individualişti. O mână, aşa spirituală, întinsă aproapelui, chiar dacă tu eşti pe marginea prăpastiei, contează. Nu îl scot din iad, nu-l mântui, pentru că nu pot, că şi eu sunt slab şi nu am forţa duhovnicească să mi-l asum, dar e important să vadă ce e cineva lângă el. Poate Dumnezeu face o minune şi îl învie. Mi s-a părut extraordinară lecţia asta de dragoste, în condiţiile în care acolo chiar era un risc să-ţi dai bucata de pâine. Şi este extraordinară mai ales pentru că este o lecţie de comuniune, de întrajutorare, mai ales pentru lumea noastră individualistă. O maică chiar în momentul în care a ieşit pe poarta închisorii a simţit în mod vădit cum s-a ridicat harul. Deci a fost ceva cu totul special. Datorită suferinţei, şi Dumnezeu a fost prezent alături de ei. În momentele normale Dumnezeu te mai lasă şi singur, dar în clipele grele ajutorul lui Dumnezeu este mai vădit. De aceea cei care au trecut pe acolo vorbesc despre închisoare ca despre o perioadă de har. Lucrul acesta îl scoate în evidenţă un părinte de la Platina, în ultima carte de­spre părintele Calciu. Face o comparaţie între modul în care a înţeles suferinţa părintele Calciu şi Elie Wiesel. Şi se vede foarte bine cum Wiesel nu a reuşit deloc să transfigureze suferinţele îndurate. Toată încrâncenarea din jurul holocaustului este în fond o rană sufletească, vine dintr-o durere, din faptul că nu a apucat să-şi asume duhovniceşte suferinţa. Şi asta este o lecţie şi pentru noi monahii: ceea ce a făcut părintele Calciu şi cei din închisori, modul în care şi-au purtat crucea şi au biruit. Căci oamenii aceştia au biruit.