Revista:

Parintele Adrian Fageteanu-un veac de duhovnicie

id486_1.jpg.jpg

Deasupra mănăstirii Lainici, înspre munte, se află schitul Locurele. Aici, de câţiva ani, s-a retras Părintele Adrian Făgeţeanu. A plecat din Antimul Bucureştiului pentru a se retrage în singurătate. Când am intrat în chiliuţa Sfinţiei Sale m-a uimit vigoarea lui. Nu m-am abţinut şi l-am întrebat câţi ani are. Mi-a răspuns sec: „95“. Obişnuit cu relaţiile formale, i-am răspuns automat: „Mulţi înaite…“, la care Părintele Adrian mi-a răspuns: „Asta nu e treaba ta!“ Iniţial m-am blocat, apoi am înţeles: anii omului sunt doar în mâna lui Dumnezeu. Şi Părintele înţelesese pe deplin taina acesta. Are 95 de ani!

Părinte Adrian, ce înseamnă mo­nahul? Ce face un monah?
Monah înseamnă „însingurat”. Ăsta‑i sensul cel mai uşor de înţeles. „Însingurat”… Mântuitorul vorbeşte de mai multe ori despre acest cuvânt şi cel mai clar a explicat acest cuvânt când a vorbit cu samarineanca Fotini, la fântână. Când Mântuitorul a venit la ea, nu ea la El. Mântuitorul a venit să‑I ceară apă de băut. Samarineanca ştia că iudeii niciodată nu cer nimic de la samarineni, pentru că îi dispreţuiesc. Întâi Hristos a cerut apă, ea s‑a mirat. Mântuitorul i‑a spus: „cheamă pe bărbatul tău”, iar ea a răspuns „nu am bărbat”. Mântuitorul i‑a clarificat mai bine ce înseamnă „n‑am bărbat”: „Cinci ai avut fără binecuvântarea lui Dumnezeu şi ăsta e al şaselea, la fel”. Ea ţinea totu‑n secret; nu ştiau rudele, nici prietenii, nici vecinii, nici ni­meni, că trăieşte fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Când a văzut că Mântuitorul îi spune ceea ce ea ţinea cel mai secret, şi‑a dat seama că e prooroc. Însă când Mântuitorul a continuat discuţia cu ea şi i‑a vorbit de apa cea vie, ea şi‑a dat seama că nu e numai prooroc, că este Însuşi Mesia. Ea a întrebat: „Voi, iudeii, spuneţi că rugăciunea e primită când ne rugăm în Ierusalim, nu aici în Garizim”. Mântuitorul i‑a spus: „Va veni vremea…”, şi s‑a referit la vremea pe care o trăim acum, „…când nu ne vom putea ruga în comun, de obşte”, nici în Ierusalim, nici în Garizim, nici în Bucureşti, nici în Lainici, nici într‑o biserică, ci numa’ în Duh şi în Adevăr. Ori tocmai asta înseamnă „însingurat”, monah.
Mult poate rugăciunea dreptului! Dacă mult poate, înseamnă că‑i atot­puternică rugăciunea. Şi chiar dacă ai fi de un milion de ori mai bogat ca Becali, nu poţi să dai hrană la toţi săracii; dacă a‑i fi de o mie de ori mai savant decât domnu’ doctor în teologie, nu poţi să dai sfaturi, că nu ai timp şi putere ca să dai sfaturi la toţi; dar ca să te rogi pentru toţi, asta poate oricine.
Şi asta poate să facă mai ales monahul?
Şi monahul, şi bătrânul, şi tânărul, şi bolnavul, şi muribundul. Mântuitorul chiar precizează: „cine se roagă numai pentru mântuirea lui, o va pierde”. Numai cine se roagă pentru toţi, pentru că sunt în aceaşi osândă cu el, acela se va mântui. Hristos de aceea e Mântuitorul lumii, pentru că S‑a jertfit pentru mântuirea tuturor. De ce e El capul Bisericii? Că S‑a jertfit pentru toţi! Tot El este capul familiei şi al mânăstirii şi tot El este capul pentru cei care se adună în numele Lui: „unde sunt doi sau trei în numele Meu”. Acela e cap, care se jertfeşte pentru mântuirea celorlalţi.
Părinte, faţă de cine face monahul „ascultare”?
Numai de Dumnezeu. Şi de cei care sunt puşi de Dumnezeu peste el.
Şi poate să se împotrivească vreodată?
Poate să se împotrivească nu o dată, ci ori de câte ori ceea ce îi spune superiorul lui, nu e de la Dumnezeu.
Şi cum îşi dă seama că nu e de la Dumnezeu?
Sf. Atanasie ce era la sinoade? Un diacon, nu? Şi nu s‑a împotrivit? Şi celor mari! Un sfânt adevărat are mai mare putere decât cel mai mare şef din toată lumea. Sf. Atanasie a fost mai mare decât toţi, decât sinodalii, decât toţi vlădicii.
Părinte, cum află monahul voia lui Dumnezeu?
Dacă tot ce află, gândeşte sau se roagă, îl duce la smerenie – e de la Dumnezeu. Tot ce‑l îndeamnă să‑şi facă voia lui şi la mândrie, nu‑i de la Dumnezeu. Au ajuns antihriştii să spună: „Eu nu‑s antihrist, eu nu‑s francmason, eu nu‑s ateu…” Diavolul spune: „Eu nu exist, voi de unde l‑aţi inventat”. Dumnezeu, singurul care spune Adevărul, spune „Eu sunt Cel ce sunt”, adică evidenţa cea mai puternică şi în timp, în veşnicie, şi în spaţiu, „Sunt Cel ce sunt”. Diavolul ar vrea să nu ştii că există. Franc­masonii de astăzi spun: „Domnul Virgil Cândea a dus o viaţă minunată, a făcut bine, bine, bine, numai bine; acuma este în neant”. În nefiinţă! Dumnezeu vorbeşte de existenţa cea mai evidentă! Iar antihriştii şi francmasonii vorbesc de nefiinţă, de non‑existenţă.
Părinte, monahul află voia lui Dumnezeu şi prin citire?
Nu ne interesează citirea! Odată cineva mi‑a spus că „eşti cel mai de compătimit părinte pentru că ai ajuns să nu mai vezi; omul trebuie să fie atent la ochii lui mai mult ca la orice, ochii din cap!” şi eu i‑am spus că nu‑i adevărat: „cât timp mai aud cuvântul lui Dumnezeu, nu‑s cel mai necăjit, cel mai nenorocit, pentru că credinţa vine şi prin auz”. Şi Sf. Apostol Pavel spune şi mai clar: „Tot ce‑ţi voi spune pe înţeles, e mai de folos decât dacă ai vorbi în limbi!”.
Românii sunt cu adev`rat urmaşii ge]ilor
pentru c` nu se pot uni
Dar ce trebuie să facă monahul?
Noi, în Mărturisirea de credinţă, spunem un lucru mare, mare de tot: „că Duhul Sfânt a grăit prin prooroci”. Deci n‑a învăţat carte nici proorocul David, nici Isaia, nici Ieremia! Chiar s‑au mirat toţi bătrânii din sinagogă, când un tânăr de 12 ani, Iisus, le‑a tâlcuit din Scriptură. Şi spuneau: „neînvăţat fiind, cunoaşte Adevărul”.
Noi, românii, avem o virtute nativă de a putea înţelege uşor Adevărul; avem şi cel mai mare defect care poate să aibă un neam sau omenirea: dez­binarea. Eu am studiat, cam mult, pe Herodot şi pe istoricii antici, şi ei spuneau că dacii, geţii, dacă ar fi fost uniţi, nici un împărat roman, nici Alexandru Macedon, nici orice alt împărat pe lume, n‑ar fi putut să‑i biruiască. Asta‑i cea mai bună dovadă că suntem descendenţii lor, suntem dez­binaţi. Nu ne putem uni românii nici în credinţă, nici în alte idei care ar putea să ro­deas­că. În schimb am înţeles mai bine decât toţi traducerea rugăciunii pe care Mântuitorul, la cererea Apostolilor, i‑a învăţat Tatăl Nostru, rugăciunea domnească. Toate popoarele din lume au tradus: „şi ne izbăveşte de cel rău”. Românii sunt singurii care au înţeles cel mai bine adevărul: „de cel viclean”, că „cel viclean” e mult mai rău decât „răul”…
Şi viclenia e mai rea?
Mai rea decât răutatea în sine! Mântuitorul, când i‑a făcut observaţie lui Iuda, nu i‑a făcut că „de ce M‑ai vândut?”. „De ce prin vicleşug, de ce prin sărutare, vinzi tu pe Fiul Omului”?… De ce ai viclenit?
Când vrei s` aju]i un om cu adev`rat, roag`‑te pentru el
Părinte Adrian, aţi vorbit de rugă­ciu­ne. Cât de mult îl ajută rugăciunea pe un monah?
Mai mult ca orice. Eu am mai multe preocupări aici, vin mulţi să‑mi ceară sfat, chiar au venit preoţi, au venit cu vlădicii lor cu tot să îmi ceară nişte sfaturi. Poate nu ne potriveam în convorbiri la sfaturi, dar când mă rog pentru cineva, n‑am nici o contradicţie niciodată cu nimeni.
Trebuie să te rogi într‑un anumit fel, sau oricum?
Nu, cel mai simplu este să nu bravezi. Să nu faci ca Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”. Prima dată când a sporit numărul creştinilor în Antiohia Mare, atunci s‑au numit „cristiani”. Pe urmă, numărul lor a sporit în Miazănoapte, când Imperiul Roman de Răsărit a avut în Miazănoapte conducerea. În Apus nu propovăduirea a sporit numărul creştinilor, cât exemplul martirilor.
Fiindcă în martiri a fost sămânţa creş­tinismului. Pentru că Imperiul Roman cucerise de mult Sudul, nu‑i mai interesa ce se întâmplă acolo. Şi ­atunci creştinii s‑au înmulţit fără prigoană. Dar ei şi‑au spus: „noi n‑avem nici un mucenic”, au bravat, s‑au dus singuri la Roma să declare că‑s creştini, iar Biserica din Răsărit, care conducea atunci toată creştinătatea, nu numai că nu i‑a recunoscut ca martiri, dar i‑a excomunicat pentru bravadă. S‑au dus la sinucidere. Nu i‑a prigonit nimeni! Deci nu bravăm la rugăciune, dar nici nu ne lepădăm de rugăciune. Şi n‑avem voie să spunem ca Petru: „Dacă toţi Te vor părăsi, eu nu”, ci „Doamne, ajută‑mă, învaţă‑mă, înţelepţeşte‑mă, luminează‑mă, întăreşte‑mă, să nu Te părăsesc!”.
Părinte, monahul trebuie să practice rugăciunea lui Iisus?
Teologii ruşi spun că da. Eu nu‑s de acord cu ei şi vă spun de ce: eu am fost cel mai bun prieten al părintelui Paulin Lecca. El a tradus în româneşte şi „Spovedania unui pelerin rus”, şi „Sbor­nicul” cel mare, rusesc, care‑i un fel de totalitate a Filocaliilor. Deci era în măsură să dea sfaturi despre rugăciune. Şi el era de părerea teologilor ruşi că rugăciunea inimii e cea mai importantă. Eu zic aşa: dacă spun „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul”, ce fac? Vorbesc doar de mine? Pentru că Tatăl Nostru e pentru toţi!
Şi cum ar trebui să sune ru­gă­ciunea?
Păi, să ne rugăm pentru toţi. Cine vrea să se mântuiască numai el, nu se mântuieşte. Numai cine se roagă pentru toţi se mântuieşte. Să vă spun o întâmplare „hazlie“ de la Aiud. Odată ne‑a adunat pe mai mulţi într‑o cameră mare, cu paturi de fier, suprapuse. Şi erau doi cu acelaşi nume: Popescu Victor. Şi unul se roagă aşa într‑o seară: „Doamne, Tu poţi să faci ce voieşti. Eliberează‑mă de la Aiud, să merg acasă, să am şi eu un salar, să‑mi văd de muncă şi de treburile mele. Dar Doamne, îţi atrag atenţia, eu sunt ăla care dorm jos, nu în patul de fier, de sus…”. E hazlie, dar e foarte de plâns: un creştin care habar n‑are că Dumnezeu e atotştiutor.
Evreii au spus lui Pilat: „Noi n‑avem voie să omorâm pe nimeni. Dar tu trebuie să‑L omori pe Iisus, că dacă nu‑L omori tu, te spunem Împăratului că eşti prieten cu Împăratul Iudeilor şi te omoară Roma”. O fi logică a unui om sănătos?! Spune Noul Testament: dacă tu nu omori, dar pui pe altul să omoa­re, ai aceeaşi osândă. Aşa‑i şi la rugăciune. Să te rogi pentru toţi, dacă ei nu se roagă, roagă‑te tu pentru ei şi vor avea şi ei dar de la Dumnezeu. Roagă‑te pentru toţi. Deci, cum ne‑a învăţat Mântuitorul la cererea apostolilor: „Învaţă‑ne să ne rugăm”, Tatăl Nostru e pentru toţi. E mult mai completă Tatăl Nostru decât rugăciunea inimii.
Cei din singur`tate iubesc mai mult pe oameni
Părinte, ce mântuieşte: singurăta­tea sau comunitatea?
Cei din singurătate iubeau mai mult pe ceilalţi, decât cei care erau în lume. Dar pentru binele tuturor, rugăciunea celui din singurătate e mai primită decât cea de comunitate. Cu cât e mai plină biserica, eşti mai puţin atent la cuvântul slujbei, la rugăciune. Şi nu muzica şi alte lucruri fac înţelesul, ci atenţia la fiecare cuvânt.
Şi monahul trebuie să aleagă locul unde se mântuieşte?
Nu, nu, în orice loc. „Omul sfinţeşte locul”, nu?!
Fie că e Bucureşti, fie de‑i pădure?
Fie de‑i oriunde… O să vă spun ceva care poate o să vă pară un paradox. Dacă cineva merge acum, aşa cum ne învaţă, cum ne sfătuiesc Părinţii de la Athos, să ne‑alegem loc singuratic într‑o pădure, să ne facem undeva o groapă sau un loc sigur. Pe vremea comuniştilor îi trimiteau pe jandarmi peste tot să întrebe cine ne‑a autorizat să mergem în pădure. Cel mai des codru acum ştiţi că e Bucureştiul, Timişoara, Clujul… Vecinul nu ştie cine eşti. Poţi să mori şi el habar n‑are cine eşti şi ce faci. Pe când dacă eşti în altă parte, în pădure, retras, te întreabă toată lumea: cine‑i ăsta, de ce a venit şi ce face aici? Dar să ştiţi că nu locul mântuieşte.
În privinţa luxului, părinte, cât îi trebuie unui monah să trăiască şi să se roage?
Eu am fost în puşcărie cu un filosof, care a scris o carte: „Îndemn la simplitate”. Diogene a fost socotit filosof nu pentru că a făcut mare filosofie ca Aristotel sau ca Platon, ci pentru că trăia în simplitate. Singurul lucru pe care îl avea în proprietate era o cană de lut pentru băut apă, şi când a văzut odată un copilaş că merge la un izvor şi ia apă în mâini şi bea aşa, a trântit cu ciudă cana: „Uite, copilul ăsta e mai înţelept ca mine”. Şi când a venit împăratul să‑l întrebe ce să‑i facă, văzând că trăieşte într‑un butoi, i‑a zis: „Cere‑mi ce vrei să‑ţi fac, şi‑ţi fac”. „Dă‑te deoparte din soare, eu vreau să mă folosesc de razele soarelui”, i‑a spus Diogene.
Părinte, un monah e bine să se gândească la preoţie?
Nu e rău, dar e o îndrăznire! Mân­tuitorul a spus: „Îndrăzniţi… Eu am biruit lumea, îndrăzniţi şi voi, şi bi­ruiţi”. Deci există îndrăzneală cu obrăznicie, cum a fost a diavolului, dar există „şi ne învredniceşte cu îndrăznire, fără de osândă”, spune Tatăl Nostru. Mântuitorul ne îndeamnă „îndrăzniţi şi voi să biruiţi pe diavol, nu cum am biruit Eu, Singur, ci cu ajutorul lui Dumnezeu”.
Se spune: „Să fugi de preoţie”.
Nu, nu. Este o smerenie falsă, a trebuit să renunţe la ea şi Sf. Ioan Gură de Aur. Pentru că el a fost mai de folos ca preot decât când voia să nu fie preot. Cu cât eşti mai util altora, cu atât faci voia lui Dumnezeu.
De ce nu m`nânc`
un monah carne?
E îngăduit să mănânce carne un monah?
Cei mai mari sfinţi, pe care îi ştim noi, n‑au mâncat carne. Ioan Botezătorul, Ioan Feciorelnicul, nici alţii n‑au mâncat. Pentru că dacă un tânăr mănâncă carne şi bea băutură ameţitoare are poftă trupească. O să spun acum ceva despre olteni. Eu îi respect foarte mult pe olteni, dar nu‑mi place ce fac ei, şi bunica, şi naşa fac foarte rău că dau la copil să bea, că atunci lui îi vine imediat pofta. Mama însăşi a fost mai rea ca diavolul, copilul ei a fost îngeraş până ce l‑a stricat ea. Din asta deducem că monahul nu trebuie să mănânce carne. Te dispune la sex: dacă ai mâncat carne şi ai băut băutură, vrei să ai relaţii trupeşti.
Părinte, care este rânduiala de chilie a unui monah cu rugăciunea? Cum şi‑o stabileşte? Cine i‑o hotăreşte?
La noi, în Ortodoxie, s‑a lăsat la discreţia fiecărei mânăstiri să‑şi facă rânduiala ei. În Apus sunt acele ordine călugăreşti, care nu sunt după tradiţia primei Biserici. Hristos nu s‑a împărţit în mai multe feluri. Însă nici asta nu‑i bună: că fiecare mânăstire îşi face regulamentul ei. De aceea mulţi părinţi, printre care şi părintele Daniil, fostul Sandu Tudor, precum şi fostul Mitropolit al Olteniei ‑ Firimilian, au vrut de mai multe ori să ne adunăm toţi monahii din ţară, să stabilim, un singur regulament monahal. N‑au reuşit pentru că pentru că v‑am spus mai înainte: românii sunt descendenţii geţilor şi dacilor. Nu se pot uni în numele unei idei, cât ar fi de bună.
Ce rânduială să aibă un monah? O stabileşte mânăstirea în care intră?
Da… De aceea e foarte grea tunderea în monahism: tăierea voii.
În faţa cui? A stareţului şi a lui Dumnezeu?!
A lui Dumnezeu. Pentru că „făgă­du­inţele”, voturile monahale, nu s‑au făcut stareţului. Sunt făcute înaintea lui Dumnezeu.
Părinte, între duhovnic şi stareţ, cine primează?
Eu cred că duhovnicul. El răspunde mai mult de mântuire decât stareţul. De multe ori, unii călugări n‑au acceptat să fie numiţi stareţi, spunând: „eu nu mă pricep la gospodărie, la cancelarie, la relaţiile cu oamenii, să merg mereu la episcopie, eu mă pricep numai la duhov­nicie şi la rugăciune, la altar”. Deci, în ce priveşte mântuirea, are mai mare rol duhovnicul decât stareţul.
Şi dacă ascultarea faţă de stareţ intră în conflict cu cea a duhovnicului?
Aici poate n‑o să vă placă ce răspund – unele probleme rămân în „rezervaţia lui Dumnezeu”. Aşa cum după dispariţia zimbrilor din pădurile Moldovei şi întregii ţări avem numai o rezervaţie de zimbri, la noi. De exemplu, pentru copiii avortaţi, n‑are voie nici preotul care slujeşte la proscomidie, nici alţii să se roage. Ei sunt în „rezervaţia lui Dumnezeu”. Aici a greşit chiar cel mai bun prieten al meu, părintele Arsenie Papacioc, când a afirmat odată că el se roagă la proscomidie pentru cei avortaţi. N‑are voie! Orice am face, n‑are valoare ce ne rugăm noi.
Mă întorc, părinte, la stareţ şi la duhovnic: ce face monahul când se află între cei doi?
Aşa cum s‑a dat dispoziţie: dacă un episcop nu respectă rânduiala lui Dumnezeu, atunci preotul nu e obligat să‑l asculte, aşa nici călugărul nu e obligat să asculte de stareţ, dacă nu e în rânduiala lui Dumnezeu. Să vă citesc un canon. Am să deschid unde vorbeşte Mântuitorul către Apostoli, înainte de Înălţarea la Cer. Ce le spune? „Rugaţi‑vă, rugaţi‑vă aici în Ierusalim până veţi primi putere de Sus, de Sus, cel mai Sus. Luaţi Duh Sfânt, celor ce le veţi ierta păcatele, se vor ierta şi în Cer, iar pe care le veţi ţine, vor fi ţinute, şi în Cer…”. Cine e autorul canoanelor? Duhul Sfânt, nu Apostolii. Deci în Ziua Cincizecimii sau a Rusaliilor, Duhul Sfânt a venit în chip de limbi de foc peste fiecare Apostol şi le‑a spus cât canon să se dea pentru fiecare păcat. Aici spune un lucru important, foarte important: „dacă vreun episcop sau preot va boteza a doua oară pe cel ce era botezat adevărat sau nu va boteza pe cel botezat de eretici, care nu se botează în numele Sfintei Treimi, să se caterisească ca unu ce‑şi bate joc de Crucea si de moartea Domnului, nefăcându‑se demn de preot adevărat, ci popă mincinos”. Deci cine spune cuvântul ăsta „popă mincinos”? Duhul Sfânt! Poate să fie stareţ, episcop, patriarh, sau orice ar fi. Atunci poţi ieşi de sub ascultarea lui.
Niciodat` locul
nu mântuieşte omul
Părinte, aţi fost vreodată la Ierusalim?
Nu.
Să ştiţi că sunt mulţi monahi care îşi doresc să ajungă acolo. Se pot folosi?
Se pot folosi, dar nu Ierusalimul le foloseşte. Dacă ei sunt aici şi gândul şi inima lor ajunge la Ierusalim să se închine la locurile unde s‑a închinat să spunem, de exemplu, mama împăratului Constantin, Elena, nu‑i primită rugăciunea ca şi când ar fi acolo? Eu cred că da! Asta am făcut şi eu: merg la Ierusalim cu inima, cu închinăciunea, cu evlavia, cu gândul. Şi are acelaşi efect.
E folositor dorul acesta de pelerinaje al monahilor?
Şi s‑au îndreptat toţi? Şi cei care merg numai până la Sf. Munte, se întorc şi nu‑şi schimbă viaţa. Ce le‑a folosit? Mai bine să stea în chilia lui şi să se schimbe aici.
Îl ajută mult chilia?
Da, îl ajută. Eu, ca student, am dus o viaţă de „Heidelberg”. Între colegii mei, am avut tot un student în Drept, coleg cu mine, care nu mergea nici la bere, nici la alte distracţii, nici la dans, la nimic. Îl chema Gherasim. S‑a căsătorit dar după ce a văzut că fata lui îl ascultă, a ajuns şi ea într‑o rânduială creştină bună, educată bine, a pus o rânduială şi pe soţia lui, şi pe fata lui, s‑a dus la mănăstirea Sitaru. S‑a rugat, s‑a rugat, s‑a rugat tot timpul. Avea cele mai mari înfăptuiri pe plan administrativ: altare, biserici, renovări, de toate. La sfârşit, când a simţit că‑i slăbesc puterile, a dorit să meargă la Cernica, la Sf. Calinic. S‑a dus acolo, s‑a împărtăşit; după Împărtăşanie, a murit. A murit ca un sfânt adevărat. Fără să‑l doară nimic, fără nimic. El îmi spunea cum îl ajută chilia. Pentru că te apără ca şi cum ai închide ochii. Când închizi ochii nu vezi nici femeie, nici alte lucruri să te ducă la ispită şi zidul chiliei te apără să nu vezi toate fărădelegile făcute în afară. Şi tu să‑l chemi tot timpul pe Dumnezeu şi mai ales pe Îngerul Păzitor. Mai e ceva ce te ajută mult în mănăstire: strana. Eu când m‑am dus prima dată la Putna, m‑au pus părinţii să citesc la strană. Am citit în ziua când era prăznuit Moise: „tu, Moise, n‑ai supt de la mama numai laptele, ci şi înţelepciunea lui Dumnezeu”. Eu cred că la strană se învaţă mult mai multă teologie decât în Facultatea de Teologie şi la doctorat. Şi sunt date adevărate învăţături de credinţă în cărţile noastre de tipic. Înainte de a merge la mânăstire eu credeam că Arhanghelul Mihail e cel mai mare strateg din Ceruri. Dar nu e aşa! Maica Domnului e, pentru că i se spune „Ocrotitoare neînfricată şi nebiruită”. „Ceea ce eşti bună, întăreşte viaţa de obşte a creştinilor, mântuieşte pe cei ce i‑ai rânduit să conducă şi biserica, şi pe creştini, dă‑le biruinţă din Cer, că Tu ai născut pe Dumnezeu, ceea ce eşti una, unica în binecuvântare…” că nu există mai binecuvântată ca ea… Deci nu‑i mai mare ea ca Arhanghelul Mihail ca strateg, ca biruitor al iadului? Că ea a biruit pe tot iadul pentru că tot iadul a vrut să o ispitească, când a văzut‑o. Un diavol când vede că nu poate singur să te biruiască cheamă alţi şapte dia­voli, mai răi ca el. Or, la ea a chemat tot iadul şi n‑au biruit‑o. Singura care n‑are păcat personal.
Părinte Adrian, un monah trebuie să fie trist sau bucuros?
Să fie bucuros, dar în mona­hism cuvântul „bucuros” e legat de „de­să­vâr­şire”. Veselia înseamnă fericirea veş­nică. La fericirea veşnică ajungi prin bucurie, prin desăvârşire treptată.
Şi asta se vede şi pe chip?
Da, şi pe chip. Monahul trebuie să fie senin şi bucuros că i‑a ajutat Dumnezeu în orice minut, în orice ceas, în orice clipă, în orice zi, în orice noapte, să biruiască iarăşi pe diavol.
Monahul află, din Pateric, de la Avva Arsenie aşa: „fugi de oameni şi te vei mântui”. Să fugă?
Am spus clar: să fugă de lume în ceea ce are lumea atractiv, toată civilizaţia lumească să o lepădăm ca să ne mântuim. Să nu fugă de durerea oamenilor, din contră, să se roage pentru toţi. Să‑i primească pe oameni atâta timp cât nu‑i prejudiciază lui pacea şi echilibrul.
Cum se face privegherea, părinte? Cu cafea?
Nu. Aici am avut o discuţie cu un pseudoteolog care a venit să‑mi spună că icoanele nu trebuiesc sfinţite şi mi‑a citat din mai multe locuri că ele se sfinţesc prin faptul că pictezi pe cel sfânt. Şi i‑am spus nu! Nu, pentru că pictorii vechi, ca Sfântul Luca şi alţi pictori, pictau cu penelul Duhului Sfânt. Pe când pictorii moderni, dacă pictează picior peste picior, cu ţigara în gură şi cu ţuica lângă ei, nu mai e sfântă lucrarea lor şi trebuie sfinţită. Cafeaua nu sfinţeşte omul la priveghere, ci stăruinţa lui. Rugăciunea şi străduinţa lucrează mai mult decât a face şi biserici şi orice ar face, şi case pentru alţii, şi – să spunem – azile de bătrâni sau pentru fel şi fel de copii părăsiţi, sau alte lucruri pentru săraci, pentru neputincioşi, pentru bolnavi – orice ai face.
Părinte, de câte ori să se spove­dească un monah?
Să facă cel puţin ca tâlharul din dreap­ta că el nu prin împărtăşanie a intrat în Rai, ci prin mărturisire cu pocăinţă. Aici, iarăşi, spune foarte frumos şi foarte clar, cuvântul duhovnicului: „Fiule, atâţia ani poruncesc dumnezeieştii părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei aghiazmă mare. Şi de vei ţine să nu te împărtăşeşti ţi se vor dez­lega păcatele tale“. Deci tâlharul din dreapta, prin mărturisire a intrat în Rai. Şi continuă cuvântul duhovnicului „iar de vei îndrăzni peste porunca Sfinţilor Părinţi ca să te împărtăşeşti, atunci te vei socoti al doilea Iuda“. Deci, Iuda, din cauză că s‑a împărtăşit cu nevrednicie a „câştigat“ spânzurătoarea şi fundul iadului. Dacă se mărturisea, intra în Rai. Mântuitorul când a spus „Mi‑e sete“, spun mulţi Sfinţi Părinţi, a spus „Mi‑e sete de întoarcerea lui Iuda“. Dar Iuda s‑a încăpăţânat şi n‑a vrut să facă această smerenie a mărturisirii cât trăia încă Mântuitorul pe Cruce.
Vă întreb pentru că, de exemplu, în Grecia lumea se împărtăşeşte fără să se mai spovedească.
Asta e modă din Apus.
Iar în Franţa, creştinii ortodocşi români fac împărtăşire foarte deasă.
Da. La mine a venit Înalt Prea Sfin­ţi­tul Iosif, cel din Franţa, de două ori. „Părinte Adrian, am auzit că te împăr­tă­şeşti prea rar. Să te împărtăşeşti mă­car ca părinţii de la Athos“. I‑am spus: „Prea Sfinţite, când oi trăi ca ei, m‑oi împărtăşi ca ei. Deocamdată ţin cont de ce spune în Carte. Spovedanie deasă, nu împărtăşire deasă.”