Revista:

„Sinucidere“ intelectuala?

id481_1.jpg.jpg

„N-am fost din totdeauna un credincios. Părinţii mei nu mi-au dat o educaţie religioasă pentru că nici ei nu erau practicanţi ai creştinismului. M-au botezat, desigur, pentru că aşa era obiceiul şi ei, ca intelectuali, ţineau să respecte tradiţiile.
Eu am avut chiar o aversiune pentru tot ceea ce însemna religia. Îmi plăcea ştiinţa, aveam preocupări ştiinţifice, aveam convingerile mele personale care erau accentuate de mediul ateist din vremea respectivă, aşa încât m-am format un ateu militant! Chiar încercam să-i conving pe cei care erau credincioşi că religia este o iluzie, o născocire omenească şi că ei sunt în mare amăgire şi că e o mare pierdere să nu-ţi trăieşti viaţa asta cât timp nu există o alta! Apoi, în vremea adolescenţei, am început să-mi pun totuşi câteva întrebări, aveam şi preocupări filosofice… L-am cunoscut pe Dumnezeu mult mai târziu, treptat, punându-mi întrebări: care este rostul universului, dar rostul omului? Şi, pe baza acestor întrebări care (după cum spunea Cuviosul Paisie Aghioritul „stârnesc neliniştea cea bună”), s-a „stârnit” şi în mine neliniştea sufletească şi a început să „rodească” în sufletul meu… Încet, încet m-am apropiat de Dumnezeu… De fapt, EL s-a apropiat de mine!“

Când s-a întâmplat această „rodire în suflet a neliniştii celei bune”, în ce perioadă a vieţii sfinţiei voastre?
După armată am intrat la Facultatea de Mecanică a Politehnicii din Timişoara, eu fiind din Cugir, judeţul Alba. În anul trei m-am spovedit, mai mult în glumă, pentru că nu credeam în lucrurile astea. Însă părintele duhovnic m-a sfătuit să intru în ASCOR la Timişoara şi acolo mi‑am făcut prieteni credincioşi.
Am devenit un practicant serios al orto­doxiei: mergeam la biserică, mă spo­vedeam, ţineam toate posturile, dar ră­mâneam în continuare ancorat în „cele ale lumii”. Terminasem o facultate, ­aveam casă, maşină şi un serviciu bun, la 27 de ani… Trebuia doar să-mi întemeiez o familie…
Dar când şi cum aţi hotărât să vă dedicaţi viaţa definitiv lui Dumnezeu?
Socoteam că o să-I slujesc lui Dumnezeu în lume… Nici o clipă nu m-am gândit că ar fi posibil pentru mine să ajung la mănăstire. Am avut un şoc: preşedintele ASCOR-ului, care îmi era bun prieten şi care urma să se căsătorească, s-a dus la mănăstire să se călugărească!
Apoi am avut ocazia să merg şi eu cu alţi opt tineri într-o excursie în Muntele Athos şi acolo am fost foarte impresionat de două lucruri: am văzut acolo foarte mulţi tineri şi nicidecum nişte bătrâni cu barba albă si inactivi, aşa cum îmi închipuiam eu… Dar dincolo de faptul că erau foarte mulţi tineri am fost impresionat de privirea lor care sclipea: o privire frumoasă, curată, de bucurie curată în ochi!
Al doilea lucru care m-a marcat în Sfântul Munte a fost pragul bisericilor care era din marmură… tocit! Era tocit de câţi au intrat acolo, în biserică. Aceste două lucruri au „lucrat” în inima mea fără ca eu să-mi dau seama şi astfel, la şase luni după ce m-am întors din Athos, m-am hotărât să-I slujesc lui Dumnezeu pe aceeaşi cale. Oricum, din cei nouă care am mers în acea excursie în Athos, numai doi nu s-au călugărit…
Aşadar, călugăria nu mai era o „sinucidere intelectuală”?
S-a demonstrat că nu mai săvârşeam, călugărindu-mă, o sinucidere intelectua­lă. Eu, de la mănăstirea Afteea, judeţul Alba am ajuns, ca frate, la Schitul Mina din judeţul Neamţ. Am fost hirotonit diacon şi apoi preot la mănăstirea Sihăstria Neamţ unde stareţul m-a trimis să fac Teologia. Dar, în acelaşi timp, pentru că aveau nevoie de un stomatolog la mănăstire, am fost trimis să fac şi Facultatea de Medicină Dentară. Astfel că am absolvit ambele facultăţi: Teologia şi Stomatologia, Atunci le-am spus şi părinţilor mei: „Iată, după călugărire, eu am făcut încă două facultăţi! Cum e cu „sinuciderea intelectuală”?”…
Şi astfel s-a împlinit ceea ce părintele Cleopa i-a spus mamei mele (când aceasta s-a dus la sfinţia sa şi l-a întrebat dacă eu am ales o cale bună călugărindu‑mă): „Întotdeauna monahismul este cea mai bună alegere, este superior oricărei alte alegeri!”