Revista:

„Cum ti-ai pregatit aripile aici, asa o sa zbori dincolo” (III)

id54_avvapetroniuscrutandviitorul1.jpg.jpg

O convorbire purtată de scriitorul Cornel Constantin Ciomâzgă cu Părintele Arhimandrit Petroniu Tănase, stareţul Schitului Prodromu

 

3 septembrie 2005.

Sfântul Munte Athos.

În timpul amiezii, în cerdacul de sus al arhondaricului.

 

Cornel Constantin Ciomâzgă: Prea­cuvioase, aş vrea să schimbăm câteva vorbe şi despre ateismul contemporan, dacă există, şi despre ecumenism.
Părintele Petroniu: Ateismul sigur că există. Dar nu e cel declarat, ci acela cu viaţa. Multă lume nu zice că este atee, nu recunoaşte că nu crede în Dumnezeu, dar faptele aşa arată, pentru că nu se vede deloc că ar crede în Dumnezeu. Uite, un exemplu: a lua lucrurile astea făcute de civilizaţie strict utilitariste, materialiste, păcătoase şi a le pune în domeniul du­hov­nicesc, a le folosi acolo, este foarte greşit.
– De ce?
– Pentru că ele, lucrurile, poar­tă cu sine înţelesurile lor. Lucrul cu­tare, de exemplu, e făcut ca să sa­tisfacă o tre­bu­in­ţă trupească a mea. Eu fug, însă, de trup, mă păzesc de el. Şi dacă folosesc lucrul acela în­semnează că eu mă ocup acum de trup mai mult decât trebuie să mă ocup de el. Şi‑atuncea, dacă intră civilizaţia – aşa‑zisa civilizaţie, asta… materialistă, ateistă – fără discer­nă­mânt în viaţa du­hov­nicească e‑o ma­re pagubă şi‑un mare rău.
– Dar nu credeţi că am cam intrat deja şi că este foarte evidentă chiar şi în Biserica Ortodoxă această „civilizaţie”?
– Ba da. Eu cred c‑o intrat din plin. În România, de pildă, nu ştiu dac‑aţi fost la Schitul Sihla… l‑aţi văzut? Schitul Sihla! Eu îl ştiu când era o căsuţă luuungă, deasupra acolo, unde stătea şi Părintele Paisie. Avea o clopotniţă de lemn, o biserică de lemn, o cărăruie… mergeai acolo sus şi găseai o viaţă pustnicească, sihăstrească foarte frumoasă.
– Şi acum?
– Acum o adus lumină electrică, o făcut drum de maşini, au automobile, o dărâmat casele de lemn care erau acolo şi‑o făcut unele moderne cu instalaţii, cu… tot, şi nu s‑o ales nimica. Am auzit, de curând, în vara asta chiar, că o trăsnit în biserica aceea veche de sus. Păi, o fi zis Dumnezeu, ce mai ţineţi lucrul ăsta ca o batjocură, dacă le‑aţi stricat pe toate celelalte, şi l‑o luat şi pe‑acela.
– Dar ecumenismul, părinte Petro­niu, este chiar aşa un bau‑bau care o să vină peste noi cu de‑a sila şi o să ne mo­totolească şi mai mult decât suntem?
– Ehe, s‑o scris mult despre el. Aţi citit lucrarea aceea a părintelui Silviu? Singurul care spune, aşa… tare şi fără menajamente, lucrurilor pe nume, ştiţi. Pentru că ai noştri nu prea sunt fermi. Adică fac tandreţe cu ele şi consideră că poate ieşi ceva bun. Însă din toată experienţa vedem că niciodată n‑o ieşit ceva bun din asta.
Poate că s‑or fi gândit cinstit unii, văzând că există între orto­docşi, între catolici şi între alţii niş­te diferenţe, nişte deosebiri serioase, s‑or fi gândit cum să facă să nu mai fie aceste deosebiri. Majoritatea celor care sunt protestanţi s‑or născut protestanţi, alţii s‑or născut catolici, alţii ce s‑or mai fi născut ei, nu ştiu de alte învăţături, n‑or avut alte învăţături, n‑or văzut altceva şi zic c‑aşa e bine. Şi‑atuncea când aud de ortodoxie unii se gândesc sincer: dacă ne lipseşte de‑acolo ceva e bine să luăm ce n‑avem. Şi s‑or gândit, probabil, la început, ca să se găsească o formulă, „calea cea adevărată”, ca să nu mai fie aceste lipsuri. Dar calea şi activitatea de acuma se constată că presupun altceva. Alte substraturi sunt în toată treaba asta. Nu se gândesc de loc să ia ceva de la Ortodoxie, ci se gândesc să coboare Ortodoxia, dacă se poate, la nivelul lor. Şi‑atuncea bat, iată, în Ortodoxie la partea ascetică. Posturile, rugăciunile, toate lucrurile astea care la dânşii nu există, fie aceste deosebiri. Majoritatea celor care sunt protestanţi s‑or născut protestanţi, alţii s‑or născut catolici, alţii ce s‑or mai fi născut ei, nu ştiu de alte învăţături, n‑or avut alte învăţături, n‑or văzut altceva şi zic c‑aşa e bine. Şi‑atuncea când aud de ortodoxie unii se gândesc sincer: dacă ne lipseşte de‑acolo ceva e bine să luăm ce n‑avem. Şi s‑or gândit, probabil, la început, ca să se găsească o formulă, „calea cea adevărată”, ca să nu mai fie aceste lipsuri. Dar calea şi activitatea de acuma se constată că presupun altceva. Alte substraturi sunt în toată treaba asta. Nu se gândesc de loc să ia ceva de la Ortodoxie, ci se gândesc să coboare Ortodoxia, dacă se poate, la nivelul lor. Şi‑atuncea bat, iată, în Ortodoxie la partea ascetică. Posturile, rugăciunile, toate lucrurile astea care la dânşii nu există, sfintele icoane, învăţăturile… să le anuleze şi de la ortodocşi, să nu le mai aibă nici ei. Să le ia şi mijloacele pe care le au şi să fie una cu dânşii. Şi să se considere că aşa e şi bine. În fond ei nu sunt sinceri!
– Dar dacă tocmai prin unirea aceasta ar putea să‑şi cunoască şi ei neajunsurile şi căderile, să‑şi descopere abaterile şi lipsurile şi să‑şi râvnească îndreptarea, preacuvioase…
– Nu se gândesc catolicii să renunţe la greşelile lor, ci dim­po­tri­vă, vor să‑i atragă pe toţi la „Staulul lui Petru”, cum zic ei. Că Papa ar fi, chipurile, urmaşul lui Petru şi că urmaşul lui Petru are o chemare, o ungere specială, aceea de şef al creştinătăţii. Şi că toţi ceilalţi care nu sunt catolici s‑au rupt de la aceasta, ieşind de sub ascultarea lui Petru. Şi atunci, lupta lui cea mare acuma, stăruinţa şi străduinţa lui e să‑i tragă din nou pe toţi să‑l recunoască pe el ca şef al creştinătăţii. Şi dac‑ar fi păstrat măcar învăţătura cea dreaptă a Bisericii aş zice. Dar însăşi poziţia lor de a‑l considera pe Papă şef al creştinătăţii se adaugă la celelalte încă o mulţime de lucruri greşite care sunt abateri de la învăţătura cea dreaptă a Bisericii. De aceea nu pot fi primiţi în Biserică. Se face o mare greşală dacă se fac fie şi rugăciuni împreună. Se fac nişte confuzii între lucruri şi oameni… şi se practică neînţelegeri ca să strice tradiţia cea bună a Bisericii…
Am văzut într‑o revistă mai demult o doamnă, era după vizita Papei în România: „D’apoi, zice, uite, am văzut şi noi pe Papă, uite, foarte bine ar fi să fie considerat Papa şeful creştinătăţii, ce dacă e el şi nu e altcineva? Că ce mai e şi cu purcederea Duhului Sfânt, las’ să fie, dacă purcede şi de la Fiul ce‑o fi, zice, las’ să purceadă şi de la Fiul, de ce nu. Noi primim şi ne‑mpărtăşim şi cu ei”.
– Şi s‑a cam întâmplat lucrul acesta pe ici pe colo, după câte am auzit.
– Am văzut ce se‑ncearcă să se facă în ţară, să se roage împreună, să slujească împreună. Îi obligă chiar, îi sileşte stăpânirea bisericească. Nu‑i, însă, nici un folos în toată treaba asta pentru ortodocşi. Pentru că nouă nu ne lipseşte nimica. De ce să mă rog cu el care e în greşeală? Eu n‑am nimic de luat de la dânsul! Rugăciune avem şi dacă vrea să fie în rând cu ortodocşii să se roage să ia învăţătura Bisericii Ortodoxe! Dar nu, el vrea să fie protestant, cu învăţătura lui greşită şi mă atrage şi pe mine cu dânsul. Asta‑i buba şi paguba.
– Preacuvioase, vreau să vă cruţ şi nu vă voi mai osteni decât cu rugămintea ca în finalul acestei convorbiri să‑mi daţi un cuvânt pentru cei care vor citi poate cândva aceste rânduri.
– D’apăi ce să vă spun? Ce‑aş putea să vă mai spun? Cuvântul e unul singur: să mergem pe linia aceea care ne‑o lăsat‑o Mântuitorul Hristos. Să ţinem învăţătura Sfintei Evanghelii, să ţinem tradiţia creştinească ortodoxă, fiecare la stadiul lui: preotul are îndatoririle lui preoţeşti, monahul le are pe cele călugăreşti, credinciosul pe‑ale lui din lume. Toate să fie ţinute şi păstrate după învăţătura cea sfântă a Bisericii Ortodoxe. Asta‑i mântuirea noastră!
La credincioşi trebuie spus lucrul acesta: fraţilor, creştinilor, să nu ne înşelăm! Că zice câte unul: de ce mă sileşte pe mine Biserica să postesc mai mult sau să nu mă duc şi la alte neveste decât la a mea, şi să mai fac şi alte socoteli?… De ce? Biserica, adică, vezi? Greşit! Biserica nu mă obligă! Nu! Biserica îmi arată drumul cel bun pe care trebuie să merg eu. E interesul meu să merg pe el, nădăjduind că o să ajung la limanul cel dorit. La Mântuire!
Dacă te lăfăieşti în păcate, răul cel mare tu singur ţi‑l faci. Nu‑ţi face nimeni un rău mai mare decât cel pe care ţi‑l faci tu. Atâta umbli şi atâta alergi şi zici că faci lucrurile astea pentru ca să fii fericit. Cât ţine fericirea asta? Cât timp? Câte sute de ani ţine? Cât? Nu ţine deloc! Este scurtă şi este amestecată cu boală şi cu moarte şi cu celelalte multe şi grele, nelipsite din viaţa omului. Şi‑atuncea această aşa‑zisă fericire pământească îi iluzorie şi nu merită toată zbaterea ta.
Noi suntem creştini, botezaţi, şi credem ceea ce mărturisim în Crezul Bisericii: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să vie!” Ştim, aşadar, că viaţa nu se‑ncheie cu moar­tea la cimitir. Viaţa începe de‑acolo înainte! De‑acolo începe adevărata viaţă! Şi‑atuncea, dacă pentru viaţa asta, pentru asta de aici, puţină şi trecătoare, depun atâta zdroabă şi atâta alergătură – să am casă bună, să am avere, să am maşină, să am de toate – atuncea, pentru aceea cu adevărat bună şi veşnică, nu fac ­nimic?
Aceasta este înţelepciunea cea ade­vă­rată! Mântuitorul ne‑a spus că a pre­gătit pentru oameni o fericire care nu se poate descrie în cuvinte sau cei care‑au zărit puţintel din ea nu găsesc cuvânt să spună cât îi de deosebită. Şi cât îi de deosebită de fericirea pământească. Asta‑i legată de lucruri trecătoare pământeşti, aceea, însă, este veşnică, nu se sfârşeşte în vecii vecilor!
– Înţeleg aşa: că aceia cât de cât înţelepţi, pricepând treaba asta ar trebui ca în toată viaţa de aici să‑şi pregătească atenţi drumul acela care începe abia de la cimitir mai departe, iar cei care n‑au înţeles încă lucrul acesta să se străduiască neîntârziat să‑l priceapă.
– D’apăi, sigur că da. Ne‑ngrijim s‑avem şi cele pământeşti, cât se poate, omeneşte. Dar trebuie să mă gândesc cu multă seriozitate, cu multă grijă la ceea ce urmează după aceeea. E interesul meu. Păi, nu te gândeşti? Acuma fugi de boală. Vrei să fugi repede de la boală şi să fii sănătos. „Vreau sănătos, nu‑mi place să fiu bolnav!”. De ce nu vrei să fii bolnav? „Ca să fiu fericit!”. Păi, şi dincolo, când urmează relele cele veşnice, de ce nu fugi de ele? De nefericirea cea veşnică de ce nu fugi?
Trebuie să avem grijă mare şi să ne pregătim pentru cele veşnice. Pentru că dacă nu facem asta e nenorocirea nenorocirii! Foarte frumos spune Sfântul Isaac Sirul: Cum ţi‑ai pregătit aripile aici, aşa o să ­zbori dincolo, cum l‑ai iubit pe Hristos de‑aici, aşa o să te învredniceşti de dragostea Lui dincolo. Dacă nu ţi‑a fost drag de Hristos, nu l‑ai iubit şi n‑ai făcut voia Lui, nu te întâlneşti cu El în vecii vecilor. Dacă nu te‑ntâlneşti cu El e iadul cel veşnic. Spune Neagoe Basarab în cartea lui „Învăţăturile către fiul său Teodosie” …n‑am găsit alt lucru mai mare care să facă fericirea omului decât contemplarea frumuseţii feţei lui Hristos.
Dacă am făcut lucruri bune, Dumnezeu mă primeşte şi‑mi răs­plă­teşte în veci mai mult. Dacă, însă, am făcut numai lucruri rele nu pot intra dincolo şi acesta este iadul duhovnicesc: să fii lipsit în veci de vederea feţei lui Hristos!.

 

P.S. Autorul acestei convorbiri îm­pre­ună cu Elena Bonciu şi Cristina Vână­toru, care au contribuit la transcrierea materialului audio, transmit pe această cale cititorilor revistei, prietenilor şi tuturor celor apropiaţi în duh şi taină, săr­bători frumoase, belşug duhovnicesc, zile bune întru mulţi ani!