Revista:

Lumina Sfânta şi luminile rampei

…cine a fost atins de „microbul artei” nu va găsi altă profilaxie pentru vindecare decât OFICIEREA LITURGICĂ, care este Arta Artelor şi care permite omului comunicarea directă şi reală cu Divinul…
Un titlu incitant şi paradoxal care poate da bătaie de cap tuturor care vor citi aceste rânduri. Dacă nu aş fi gustat din amândouă,
poate nu aş fi avut curajul să scriu acum.

 

Închid ochii pentru o clipă şi re(văd) şi simt mirajul scenei, costumelor şi machiajului şi… dulcele praf de sce­nă… „Dust in the wind”… Oh! da… pra­ful de scenă poate fi uneori mai halucinant decât cel mai puternic drog. „Dulce pasăre a tinereţii”… teatrul cu puterea lui de „câteva secunde”… mi‑a furat inima pentru „câţiva ani”, anii de tinereţe în care crezi că fiecare reflector este un Soare care străluceşte numai ca să‑ţi expună valorile tale în faţa lumii. Tinereţe în care mai crezi că singura formă de manifestare şi existenţă pe pământ este… ARTA! Dar cine a fost atins de „microbul artei” nu va găsi altă profilaxie pentru vindecare decât OFICIEREA LITURGICĂ, care este Arta Artelor şi care permite omului comunicarea directă şi reală cu Divinul… în timp ce ARTA doar transcende Divinul. „Dă‑mi, Doamne, Timp şi Chip de mântuire!” Acesta este leit‑motivul creş­tinului zilelor noastre. Ori, toc­mai aceste două coordonate esenţiale încearcă vrăjmaşul omenirii – diavolul – să le con­fişte şi să le împroprieze, absorbind prin pâlnia timpului „suflarea toată şi toată făptura”. Se spune că OMUL – creaţie divină – creat din nimic… este ontolo­gic creştin. Dar în egală măsură eu îndrăz­nesc să afirm şi că OMUL este ontologic iubitor de ARTĂ. Căci ARTA cu majuscule înseamnă Creaţie şi se suprapune perfect pe Creaţia Divină. Dar ce ne facem când public apare o afirmaţie a unui mare sfânt ca Sfântul Ignatie Brancianinov, care spune: „Talentul artistic şi producţiile artistice de orice fel (scriere, pictură) suportă influenţa diavolului asupra sufletului, dacă el (sufletul), nu e apărat de credinţa în adevăratul Dumnezeu.” Sfântul consideră că „scriitorul trebuie să citească pe Sfinţii Părinţi, pen­tru a putea să deosebească Lumina de întuneric. Deci scriitorul trebuie să se apropie cu responsabilitate de condei, să fie preocupat de a îmbogăţi şi a întări duhovniceşte sufletul cititorului”.
Între cele două opinii, eu nevrednica, cred că poate exista o cale de mijloc… deşi la Ceruri, această „cale” nu este apreciată deloc. Dimpotrivă…”nu eşti nici rece, nici fierbinte. Te scuip din gura mea”, spune Domnul în Apocalipsă.
Şi totuşi… între dulce‑albăstruia Lumină Sfântă din Sfântul Mormânt în Sâmbăta Mare şi strălucirea reflectoarelor din platourile hollywoodiene pentru filmările de la cel mai dur atac împotriva ortodoxiei „Cu ochii strâns dezlegaţi” de St. Kybrik se poate strecura oricare din imaginile‑icoană, atât de strălucitoare, de plină de Lumină divină, din filmul lui Zeffireli „Iisus din Nazareth”. Sau zeci de imagini din inspiratele filme ale lui Tarkovsky sau Nikita Mihalkov, aducătoare de Lumină în sufletele tris­te şi întunecate din societăţile ex‑comuniste. Dar oare revelatele icoane ale lui Rubliov, în­scris deja de Biserică între sfinţii luminători ai Ortodoxiei, nu se pot încadra în ARTA cu majuscule?! Dar zbuciumul sufletesc între Rai şi Iad precum şi adâncimile sufleteşti, filosofice şi teologice, atât de inspirat puse în pagină de Dostoievski, oare nu vor putea intra şi ele în ARTA cu majuscule? Sau inegalabilele scrieri ale lui Shakespeare care au îndulcit au­zul şi sufletul omenirii timp de patru sute de ani? Şi iată că am trecut cu numărătoarea mani­festărilor de ARTĂ chiar la degetele de la cealaltă mână. Tot e ceva! Înseamnă că nu e totul pierdut. Înseamnă că trecute prin convertirea şi purificarea Bisericii creş­tine a Adevărului şi a Sfintei Lumini, muzele păgâne se pot transforma în Îngeri Păzitori plini de Lumină, care să sensibilizeze omenirea spre o mai rapidă apropiere de Împărăţia Cerurilor. Sigur că aş putea umple un caiet întreg cu exemple negative cu kitch‑uri, manele, filme şi cărţi cu morală îndoielnică (vezi Coelho), producţii nimicitoare de creştinism (Codul lui Da Vinci, Evanghelia lui Iuda şi mai recenta blasfemie a sarcofagelor „Familiei lui Iisus”). Lista ar putea continua după cum bine ştim pe două ‑ trei pagini. Marele scriitor Gogol zice: „Literatura tre­buie să fie o treaptă nevăzută spre creştinism”. Consider că în loc de lamentări ar trebui observat „ce au făcut ei”…iar noi să vedem „ce putem face (bine) din ceea ce au făcut ei”.
Poate că Biserica ar trebui să se apropie mai mult asupra acestui segment de viaţă, atât asupra consumatorilor de ARTĂ, cât şi (sau mai ales) asupra prestatorilor care se infestează zilnic direct de la duhurile negative care bântuie „aşa zisele opere de artă”.
„Dă‑mi, Doamne, Timp şi Chip de mântui­re!” Asta să fie deviza pro­ducătorilor şi consumato­rilor de ARTĂ, iar noi cei ce scriem, criticăm, forfecăm, ar fi poate mai bine să punem genunchii jos şi să ne rugăm Sfintei Treimi să se milostivească spre toţi pământenii care doresc ca ARTA să le mângâie sufletul, să primească Lumina Sfântă şi fiecare manifestare în cadrul ARTEI să fie Adevărată şi străbătută de un fior ­divin.
Pe când Marea Provocare a punerii în scenă sau pe peliculă, în colaborare cu Biserica a jertfei minunate a Sfântului Constantin Brâncoveanu cu toţi fiii?…  Căci „restul… e Tăcere!” spune marele Will.