Revista:

Osebitorii duhurilor

Este lumea monahilor una mai propice culturii Duhului? În formă, în orice caz; în fond, adesea. Dar nu totdeauna.
Mănăstirile noastre au fost totdeauna deschise spre lume, fără a neglija retragerea în pustie, petrecerea în singurătate, isihasmul. Ca structură a modului de viaţă dintre slujbe, ele au fost, s‑ar putea spune, boieres­co‑ţărăneşti, datorită şi acestor două surse principale de alimentare. Într‑o bună măsură, începuturile culturii româneşti culte s‑au petrecut în mânăstiri, în varii domenii: învăţământ, arte (arhitectură, muzică, pictură, literatură), medicină… Aşadar, mânăstirile au fost un teritoriu social şi cultural cuprinzător reprezentativ.

 

Astăzi, pe un teritoriu care este cutreierat şi, adesea, pângărit, până şi în cele mai ascunse cotloane ale sale, retragerea în pustie a devenit aproape imposibilă. Lumea vine buluc, cu felurite motivaţii, peste mănăstiri, liniştea acestora fiind tulburată, adesea chiar şi în timpul actelor liturgice. Una dintre menirile importante ale mănăstirilor, acum, ar fi şi aceea de a‑i transforma, în măsură cât mai mare, pe turişti în pelerini. Şi asta se poate face pe calea promovării unei culturii asidue a Duhului. Nu se poate face misiune eficientă cu oameni necultivaţi întru Duhul.
În ce fel ar trebui să se petreacă lucrarea culturală a mănăstirilor? Desigur, una importantă este aceea a păstrării, conservării şi punerii în lucrare luminătoare a patrimoniului moştenit, cel spiritual în primul rând, dar şi cel material, încărcat şi marcat, şi el, de spiritualitate. În continuare, toată lucrarea culturală a mănăstirilor (chiar şi a celor mai noi, deoarece patrimoniul cultural despre care vorbim este al tuturor şi, ca atare, impune tuturor aceleaşi exigenţe) ar trebui să se desfăşoare în prelungirea celor din vechime. Ar trebui să privim la cele ce le‑au făcut ei, de altfel în vremuri grele, să ne minunăm şi să învăţăm de la ei. Să încercăm a face şi noi pe măsura lor. Să împodobim mănăstirile cu toate ale lor în acelaşi fel slăvitor, în fond şi în formă. Şi, atunci, toate într‑o mânăstire se cuvine să fie frumoase, cu bun gust: şi cântarea, şi pictura, şi construcţiile, şi veşmintele, şi cuvintele de folos… Cu alte cuvinte, să fie vii şi să transmită viaţă! Sunt câteva mânăstiri în care au apărut unele încercări, dar parcă prea rar se face ceea ce se face cu gândul că se cuvine a se împlini o cultură mare, căci mare este Dumnezeu (cum spune o rugăciune „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale…”, precum şi prochimenul cel mare al praz­nicului Naşterii Domnului „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”).
Cuvântul călugăr are încrustat în el frumosul (kalos). Din păcate, trebuie spus răspicat, că în prea multe locuri, o prea mare majoritate a monahilor par să nu aibă nici un apetit pentru frumos. Lucrul acesta este vizibil din felul cum se realizează construcţiile noi (atât bisericile, cât şi acareturile), din felul în care‑şi „împodobesc” monahii şi monahiile chiliile (inflaţie de pseudo‑icoane, de imagini şi obiecte ‑ bibiluri ‑ fals religioase), şi, îndeosebi, în oferta pe care o propune un loc care ar putea reprezenta un prim front de misiune eficace: pangarul. Starea marei majorităţi a pangarelor este catastrofală. Se vând tot felul de aşa‑zise icoane (argintate, aurite, autohtone, „din Grecia”, „din Rusia”), de reproduceri dul­cege, de obiecte pretins religioase, dar arătând mai degrabă ca nişte amulete, de false mătănii, de tămâi şi miruri artificiale („de la Ierusalim”) obţinute pe cale chimică, de „căndeluţe”, de brelocuri, de cărţulii apocrife sau promovând superstiţiile, toate acestea foarte adesea cu conţinut nu numai slăbănog din punct de vedere creştin, dar alterat sau chiar eretic. Într‑un cuvânt kitch‑ul, ofensă gravă la adresa lui Dumnezeu, se lăfăieşte la el acasă în lăcaşul lui Dumnezeu, sub oblăduirea, uneori neglijentă, alteori încântată, oricum vinovată, a ierarhilor, stareţilor, în general a monahilor (sau, în parohii, a preoţilor), culmea prezentate şi oferite ca fiind lucrare spre înduhovnicire. Cei mai mulţi dintre monahii noştri se consideră oameni care respectă Tradiţia şi rânduielile, care ţin la Ortodoxie şi care, adesea, îşi exprimă tea­ma (uneori îndreptăţită) faţă de tot ceea ce ar putea însemna un aggiornamento în Biserica noastră. În aceste condiţii, este greu de înţeles şi de acceptat faptul că, în acelaşi timp, ei ignoră unul dintre lucrurile reprezentative şi emblematice pentru ortodoxie: iconicul (a se vedea şi sărbătoarea Ortodoxiei: Duminica Ortodoxiei, care se referă la cinstirea icoa­nelor). Motivaţia mercantilă că aceste lucruri aduc venituri este străină duhului Bisericii noastre şi, în plan spiritual, păguboasă. Nu voi înceta să repet: urâtul este eretic! Frumuseţea nu este simplu moft estetic, ci problemă cu conotaţii clar dogmatice. Dacă suntem cam toţi de acord cu spusa lui Dostoievski că „Frumuseţea va mântui lumea!” (oare trebuie repetat că Frumuseţea înseamnă Hristos?), apoi este tot aşa de sigur că urâţenia o duce în prăpastia pierzării. Binele şi frumosul una sunt, sunt unite ipostatic. Cu câtă dreptate ne spune Andrei Tarkovski: „Cel care nu doreşte adevărul, nu doreşte nici frumuseţea!” (Le temps scelée, Ed. Cahiers du Cinéma, Paris, 1989, p. 42). Dacă cele înfăptuite în mânăstiri de cei vechi reprezintă, cam în toate cazurile, un motiv de mândrie bisericească şi naţională sănătoasă, cele realizate astăzi prea rareori. Motivaţia intrării în monahism se cuvine să fie vocaţia şi numai vocaţia, numai că vocaţia aceasta are cu mult mai multe componente culturale decât s‑ar crede la prima vedere.
O componentă de cercetare teologică serioasă şi de promovare culturală temei­nică nu ar trebui să lipsească mănăstirilor noastre sau măcar unora dintre ele. Biblioteca ar trebui să fie unul dintre locurile importante într‑o mănăstire şi să fie cercetată cu interes şi, eventual, cu rod măcar de o parte dintre membrii comunităţii monahale. Apoi, n‑ar strica să se „rătăcească” în aceste biblioteci, pe lângă scrierile de spiritualitate creştină acreditate şi opere importante ale culturii laice, cărţi de istorie şi filosofie, beletristica serioasă, multă, multă poezie adevărată, albume de artă, CD‑uri şi DVD‑uri cu conţinut apropiat, în fondul lor, de concepţia de viaţă creştină.
Una dintre datoriile noastre importante este şi aceea de a convinge lumea că marea şi adevărata cultură este în sânul Bisericii. Tocmai pentru că este într‑un mod mai apropiat şi mai aplicat o cultură a Duhului. Or, pentru a fi convingători, se cere a fi la înălţimea culturii bisericeşti cu care ne‑a obişnuit tradiţia veche.
O situaţie deosebită de lumea celor vechi o reprezintă faptul că acum întâlnirea şi confruntarea cu „oamenii cu carte”, cu intelectualii (categorie umană dificilă!) este mai deasă şi mai accentuată, mai intensă. În felul acesta datele terenului de misiune se schimbă. Clericii, în general, dar într‑un fel anume, mai concentrat, monahii sunt pescari de oameni. Năvoadele trebuiesc ţesute şi după felul peştelui ce îţi doreşti a fi prins în mrejele mântuirii. Desigur fără concesii întru ale dreptei credinţe.
Monahismul este o elită în sens esenţial, dar şi larg. Exigenţele faţă de această elită sunt extrem de mari, şi este bine că este aşa. Glasul monahilor, mai ales prin duhovnicii importanţi, ar trebui să răzbată şi să fie ascultat în legătură cu toate problemele majore ale Bisericii şi, în general, cu problemele morale, dar şi larg culturale ale întregii societăţi. Şi asta nu numai prin monahii‑ierarhi, care uneori par desprinşi de monahism, în ieşirile lor. În acest sens, bine ar fi dacă toate bisericile episcopale ar fi ceea ce se cuvine să fie, centre monahale de mare forţă duhovnicească, insule de cultură asiduă a Duhului implantate în inima cetăţilor.
Ideal ar fi să se reverse bogat şi să iradieze cultura Bisericii în lume, molipsitor şi întăritor, iar Biserica să absoarbă cultura lumii, în ceea ce are ea respectabil şi demn de salvat în eshaton. Cheia, până la urmă, este în Biserică, cu tot ce înseamnă ea, clerici şi popor credincios (laos). Duhul Sfânt este un Duh al bucuriei, un Duh de sărbătoare. Nu oglindă a Duhului se cere a fi omul, ci prismă răsfrângătoare, spre iradiere, stră‑vedere, spre desluşire, spre bună vestire. Un rol important revine, în această năzuire, clericilor luminaţi şi intelectualilor care respiră, autentic, în ritmul sfinţitor al Bisericii.
Dacă lumea noastră este, încă şi totuşi, frumoasă, apoi aceasta se datorează faptului că Duhul adie neîncetat şi neobosit peste ea, în ea, şi că unii oameni con­lu­crea­ză cu El.