Revista:

Rabdare athonita

id57_rucodelielaprodromou01.jpg.jpg

Bine este cuvântat Dumnezeu Care pe toate le face şi le preface spre folosul nostru.
O dorinţă fireasca cred pentru inima unui călugăr este aceea de a ajunge măcar o dată în viaţă să vadă Sfântul Munte Athos. Mie mi‑a dăruit Dumnezeu această binecuvântare, nu numai de a vizita Sfântul Munte câteva zile, ci chiar de a mă alătura pentru un timp nevoinţei acestora, de a trăi împreună cu atâţia părinţi a căror întreagă viaţă a fost şi este o neîntreruptă doxologie, şi de a gusta împreună cu ei din dulceaţa liniştii şi a rugăciunii. Mult folos duhovnicesc am dobândit din şederea mea împreună cu acei oameni şi multe au fost experienţele duhovniceşti întâmpinate în decursul celor trei ani şi jumătate de vieţuire împreună cu ei. Din toate aş vrea să vă pun înainte una din întâmplările minunate din care personal m‑am folosit sufleteşte foarte mult şi mi‑a fost şi‑mi va fi pentru totdeauna pildă de dăruire a întregii vieţi lui Dumnezeu, spre folosul fratelui meu.

 

Am început construcţia unui zid de sprijin, de piatră, în spatele chiliei. Eram cu toţii mobilizaţi acolo pentru a termina zidul cât mai repede, iar unul dintre părinţi făcea ascultarea la bucătărie, iar o astfel de ascultare nu este deloc puţin lucru, după cum bine ştiu cei care au trecut printr‑o mănăstire (cea mai grea dintre ascultări – după cum o numea arhim. Ioanichie Bălan, n. red.). După o perioadă de lucru la zid, într‑una din zile îl văd pe părintele bucătar şi‑l rog să‑mi pună la fiert nişte buruieni pentru ceai. Părintele mi‑a răspuns simplu: „Da”. După câteva minute îl văd din nou şi‑i zic: „Părinte, dai, te rog, ceaiul de pe foc?” Iar el a răspuns din nou: „Da”. După alte câteva minute îl văd iar pe afară şi‑i spun: „Părinte, îl strecuraţi şi‑l puneţi într‑o sticlă?” Iar el a spus din nou: „Da”. După alte 10 minute îl văd iar trebăluind pe afară şi‑i zic: „Părinte, pui un pic de miere de albine în ceai?” Acelaşi cuvânt: „Da”. Toate acestea le‑am făcut nu pentru că am vrut să‑l încerc pe părintele sau să văd câtă răbdare are, ci, preocupat de lucrul meu, nu m‑am gândit că‑l pun la încercare. Aşa că văzându‑l din nou i‑am zis: „Părinte, mi‑l pui să se răcească puţin în apă rece?” Iar el fără să se tulbure câtuşi de puţin mi‑a zis: „Da”. Nu trece mult timp şi văzându‑l pe părintele iar pe afară îi zic: „Părinte, îmi aduci, te rog, ceaiul ca să‑l beau?” Iar părintele a răspuns ca de fiecare dată, cu aceeaşi seninătate: „Da”.
Fericită privire la cele de sus că nu‑ţi mai dă voie să te tulburi pentru nimic din cele de jos. Fericită omorâre a voii proprii că numai tu poţi urca pe om spre cele de sus şi să‑l faci una cu Dumnezeu care a venit pe pământ nu spre a face voia Sa.
Aceasta este una din întâmplările minu­nate văzute şi trăite în acel loc sfânt, care după dreptate a şi dobândit minunatul nume: Sfântul Munte.