Revista:

Cantarea bizantina, pecete a Ortodoxiei

id62_2.jpg.jpg

Cu greu ne‑am putea imagina vreuna dintre slujbele Bisericii Ortodoxe fără cântare! Ea exprimă plenar toată comoara duhovnicească a Ortodoxiei. Cântarea psaltică este, în egală măsură, ascetică, mistică şi doxologică. Muzica psaltică este monodică (gr. μόνο: singur + ωδή: cântare), fiind cântată pe o singură voce şi având melodia drept unic element de expresie. Prin aceasta, cântarea psaltică exprimă unicitatea lui Dumnezeu, Căruia numai Lui I se cuvine laudă şi slujire. Cântarea psaltică este însoţită de un sunet continuu, cu aceeaşi înălţime, denumit ison (gr. ίσον: egal), care conferă monodiei bizantine o dimensiune suplimentară, comparabilă cu fondul de aur al icoanelor. Dincolo de reciprocitatea sonoră a monodiei cu isonul, se poate tâlcui faptul că isonul simbolizează atotprezenţa lui Dumnezeu.

 

„Lăudaţi pe Domnul, că bine este a cânta; Dumnezeului nostru plăcută îi este cântarea“. (Ps. 146, 1)
Prin tradiţie se crede că alcătuirile imnografice sunt datorate integral (texte şi muzică) inspiraţiei dumnezeieşti. Mărturiile care întăresc această credinţă sunt multe; poate cel mai cunoscut exemplu este al condacului „Fecioara astăzi…“, compus de Sfântul Roman Melodul, în secolul al VI‑lea. În Sinaxarul mineiului din data de 1 octombrie (în care se face prăznuirea acestui cuvios imnograf) se spune despre modul miraculos în care condacul a fost compus şi cântat prima dată: „…arătându‑i‑se în vis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi, dându‑i o bucată de hârtie (τόμος), îi poruncea să o mănânce; deci i se păru că deschise gura şi înghiţi hârtia; şi fiind Praznicul Naşterii Domnului, îndată cum se deşteptă, suindu‑se în amvon, începu a cânta: Fecioara astăzi, pe Cel mai presus de fiinţă naşte…“. Mult mai aproape de noi, Macarie Ieromonahul dascălul şi „părintele“ muzicii româneşti de tradiţie bizantină, amintea, în prefaţa Irmologhionului tipărit în anul 1823, că „cei dintâi făcători ai cuvintelor catavasiilor, irmoaselor, podobiilor şi troparelor, precum şi ai viersuirii (muzicii, n.n.) au fost Sfinţii Părinţi (…) prin descoperiri dumnezeieşti şi darul Preasfântului Duh“.
Cântarea Bisericii Ortodoxe a fost instituită încă din primele veacuri ale creştinismului, putând fi regăsită în surse manuscrise care coboară până în secolul al IX‑lea. Sistemele de notaţie folosite în decursul veacurilor au evidenţiat acea trăsătură comună ortodoxiei: păstrarea unei tradiţii dinamice, mereu înnoite, dar având la bază aceleaşi, unice principii. Manuscrisele în notaţie ekfonetică (gr. εκφώνησις: „glăsuire înaltă, cu voce ridicată“) reprezintă primele materializări ale citirilor solemne din cărţile de slujbă ale Bisericii. Ele sunt urmate de manuscrisele în notaţie paleobizantină, cele mai vechi surse care conservă exemple ale cântării silabice, datate la jumătatea secolului al XI‑lea. Lor le‑au succedat codicele consemnate în notaţie mediobizantină, reprezentative pentru această perioadă de cristalizare a repertoriului şi, implicit, a principiilor teoretico‑practice ale cântării în Biserică. Trebuie subliniat că, în acestă perioadă (cuprinsă între a doua jumătate a veacului al XIII‑lea şi anul Căderii Constantinopolului) s‑a dezvoltat o subtilă artă a retoricii muzicii bizantine. Este important să‑l amintim, în acest context, pe celebrul Ioannes Koukouzeles, cel care a îmbogăţit atât tradiţia notaţiei muzicale (care a rămas în uz până la începutul secolului al XIX‑lea, purtându‑i numele) dar şi repertoriul de cântări, prin folosirea stilului papadic, calofonic (gr. καλοφονικόν: „cântat frumos“). În această perioadă, identificată de unii cerecetători drept o reală ars nova a spaţiului bizantin, numele lui Koukouzeles, un călugăr athonit al Marii Lavre, va fi strâns legat de cel al Sfântului Grigorie Palama şi de învăţătura acestuia asupra isihasmului. Relaţia dintre isihasm şi psalmodie în lumea monahală ortodoxă a veacului al XIV‑lea trebuie comparată cu legătura dintre slujire şi contemplaţie, proprie aceluiaşi tip de monahism. După ce petreceau zilele săptămânii în singurătate, monahii se întorceau la mănăstire pentru a participa la privegheri de toată noaptea, peste care domneau cele mai elaborate cântări pe care le cunoscuse vreodată Bizanţul. Se spune că, prin puterea de a cânta „cu îndrăzneală şi fără frică de învinuire“, Sfântul Ioannes Koukouzeles şi fraţii săi de călugărie s‑au alăturat celor care susţineau că Dumnezeu poate fi cunoscut oamenilor, prin rugăciunea minţii unite cu inima, încă din timpul vieţii pământeşti.

Muzica bizantină după căderea Bizanţului

După anul 1453, tradiţia cântării bizantine s‑a perpetuat prin răspândirea acestei culturi în lumea ortodoxă. Marile centre monahale din Răsăritul Europei vor prelua întregul tezaur de cultură şi spiritualitate otodoxă, de tradiţie bizantină, continuându‑l şi întregindu‑l. În această perioadă, care se întinde până la începutul secolului al XIX‑lea, cântarea Bisericii Ortodoxe cunoaşte mai multe cicluri succesive de înflorire şi declin. Este perioada apariţiei marilor tratate ale teoriei muzicii psaltice, menite să clarifice unele aspecte controversate ale teoriei şi practicii muzicii bizantine: tratatul lui Michael Blemmydes (1365), tratatul lui Gabriel Hieromonachos (sec. XV), tratatul lui Manuel Chrysaphes Lampadarios (1458), tratatul lui Hieronymos Tragodistes (sec. XVI) etc. Dintre toate acestea se remarcă tratatul lui Michael Blemmydes, având calităţi relevante pentru caracterul deosebit al muzicii bizantine; în această scriere componenta teoretică este subordonată unor trimiteri teologice explicite, prin care autorul relevă dimensiunile duhovniceşti ale semanticii muzicale bizantine. Prin această prismă sunt interpretate majoritatea semnelor muzicale, în tâlcuiri fără echivoc, cu referinţe directe la adevărurile dogmatice revelate prin Sfânta Scriptură, interpretate şi transmise prin Tradiţie.
În spaţiul monahal românesc, continuitatea tradiţiei muzicale bizantine a fost circumscrisă intensei vieţi du­hov­niceşti din marile lavre. În secolul al XV‑lea, Pripelele (pripealele) atribu­ite lui Filotei Monahul de la Cozia, alcătuite în pragul anului 1400, reprezintă expresia cea mai înaltă a culturii teologice româneşti din epoca lui Mircea cel Bătrân. Alcătuiri imnografice sub forma unor scurte stihiri (strofe), cântate la slujba de dimineaţă (utrenia) de la sărbătorile importante, pripealele reprezintă stihuri (versuri) alese din psalmi de către Nichifor Vlemmidis (1197–†1272), unul dintre cei mai im­portanţi maistori ai muzicii bizantine. Se presupune că Filotei Monahul de la Cozia a fost, în acelaşi timp, şi autorul muzicii pripelelor sale; muzica şi textul, concepute împreună, au fost transmise pe cale orală până în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, când au fost notate într‑o primă variantă de Macarie Ieromonahul şi ulterior de Ghelasie Basarabeanul, Nectarie Frimu, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu ş.a.

Şcoala de la Putna

În secolele XV–XVI, Mănăstirea Putna a devenit un puternic centru monahal şi de cultură, în care au activat copişti de mare talent care au pus bazele unei şcoli de caligrafie şi miniatură de mare valoare, alături de care s‑au afirmat reprezentanţii de seamă ai şcolii muzicale de tradiţie bizantină: Evstatie Protopsaltul (autor a două dintre codexurile cele mai importante rămase de la Putna, datate în anii 1511 şi 1515), Dometian Vlahul şi Theodosie Zotica, precum şi copişti ca diaconul Macarie şi ieromonahul Antonie. Cele 12 manuscrise ale Şcolii de la Putna, descoperite până astăzi, dau măsura întreagă a măiestriei însuşirii principiilor teoretico‑practice ale artei muzicale bizantine în spaţiul românesc. Caracteristica cea mai importantă a acestor manuscrise o constituie, desigur, bilingvismul lor, unele dintre cântări fiind consemnate în limba elină iar altele în slavonă, cu utilizarea alfabetelor specifice acestor două limbi de cult. Se consideră că Şcoala muzicală de la Putna a lăsat amprente importante în manuscrise edificatoare, care au circulat mai bine de un secol şi jumătate în spaţiul monahal românesc, până spre mijlocul secolului al XVII‑lea, când cântarea în limba română începe să se impună treptat. Procesul de românire a cântărilor bizantine este unul dintre acele acte majore care, prin consecinţele definitorii şi statornice repercutate în timp asupra culturii şi spiritualităţii poporului român, constituie un reper incontestabil. Traducerea masivă a cărţilor de strană, după care se cânta, a fost începută însă un secol mai târziu şi a luat un avânt fără precedent în epoca domniei lui Constantin Brâncoveanu, epocă pe drept numită „de renaştere culturală şi artistică a Ţării Româneşti“.