Revista:

Pesterile Hozevei

id63_1.jpg.jpg

Mai la vale de Mănăstirea Hozeva, la vreo 2 km distanţă, pe valea care în vechime avea acelaşi nume, este unul din cele mai cutremurătoare locuri din lume, nu pentru altceva decât pentru sălbăticia peisajului, pentru faptul că cele 5‑6 luni de vară în fiecare an sunt cu totul lipsite de apă, şi pentru aceea că în locul de care scriu acum s‑au nevoit mai multe generaţii de Sfinţi Părinţi cu o dragoste uriaşă, de nepovestit, pe care mintea omenească de azi nu o poate închipui.

 

Ca să începem cu începutul, vorbim despre Sfânta şi Dreapta Ana, mama Maicii Domnului. După ce fiica ei a ră­mas la Templu, în Sfânta Sfintelor, săvârşindu‑se Sfântul şi Dreptul Ioachim, soţul ei, a părăsit Ierusalimul (aveau o casă aproape de scăldătoarea Vitezda) şi s‑a dus să‑şi trăiască ultimele zile tot în rugăciune neîncetată, precum şi fiica ei petrecea, dar acolo unde Arhanghelul o fericise aducându‑i vestea naşterii Fiicei mai alese şi mai strălucite decât înseşi cerurile, Maria, Pururea‑fecioara. Acolo, într‑o peşteră smerită, petrecuse 40 de zile de post şi rugăciune, fără să mănânce, fără să bea, şi de multe ori fără să doarmă deloc. Dacă rugăciunea este fapta bună care ne uneşte cel mai strâns şi mai nedespărţit de Dumnezeu, atunci e firesc şi oftatul ei după viaţa îngerească petrecută acolo, pe valea Hozevei; nu putea cea care şi‑a făcut pântecele rai să se nască din oameni simpli, ci din oameni sfinţi şi mai mult decît sfinţi, pe care Biserica îi pomeneşte neîncetat la toate slujbele sale. Acolo a şi chemat‑o Domnul întru ale Sale, şi s‑a
făcut ca pustnicii sosiţi pe vale după anul 400 să afle în peşteră Sfintele ei Moaşte, trupul cel nestricăcios şi de minuni făcător, sfinţit şi de sfin­­ţe­nie dătător al Sfintei Ana.
Aşa au început pustnicii să se adune la Chi­liile de la Hozeva. Şi‑au făcut biserică din peştera sfintei, au pus moaştele într‑o raclă în altarul bisericii şi au făcut peştera cer prin Liturghiile pe care le săvîrşeau acolo. Cu destulă repeziciune, pentru sălbăticia locului şi pentru apropierea de Sfinţii Hozevei, mulţi nevoitori şi pustnici cu viaţă aleasă au venit şi s‑au aşezat în scorburile de lângă Sfânta Ana, şi au făcut ca în aceste mici peşteri, pe care de multe ori le‑au lărgit cu dalta şi ciocanul, să aducă o părticică de Rai. Până astăzi duhul vieţii Părinţilor a rămas viu în locurile acestea binecuvântate.

 

Fapte celor de la Chilii

Sfântul Ioan Moshu, patriarhul în exil al Ierusalimului (614‑634 d.Hr.), po­vesteşte în Limonariul său câteva lu­cruri minunate despre un Sfânt Părinte vie­ţuitor acolo, la Chilii, care aproape sigur că mai trăia încă în vremea scrierii cărţii, de vreme ce nu îi dă numele: „Era un bătrân care locuia la Chiliile Hozevei. Bătrânii locului aceluia ne povesteau de el zicând că atunci când era în satul lui avea această îndeletnicire: Dacă vreodată vedea pe vreun om din satul lui că nu era destul de înstărit ca să‑şi semene ţarina, se ducea noaptea, fără ştirea stăpânului ogorului, lua boii şi sămânţa lui şi semăna ogorul celuilalt. Când a venit la pustie şi trăia la Chiliile Hozevei, bătrânul făcea aceeaşi milostenie cu cei nevoiaşi. Pleca pe drumul care duce de la sfântul râu Iordan la Ierusalim, luând cu el pâine şi apă. Şi ori de câte ori vedea pe cineva obosit de drum, le purta poverile până la Ierihon. Şi‑l puteai vedea plin tot de sudoare, purtând uneori în spate o sarcină mare, iar alteori ducând pe umăr pe câte un copil, ba câteodată chiar şi doi. Alteori se aşeza jos şi repara încălţămintea stricată a vreunui bărbat sau a vreunei femei, căci avea cu el scule şi cele de trebuinţă pentru reparat. Unora le dădea apă din apa ce o avea el, iar altora le dădea pâine. Dacă întâlnea vreun om dezbrăcat îi dădea haina pe care o purta. Şi puteai să‑l vezi în fiecare zi ostenindu‑se aşa. Dacă se întîmpla să găsească un mort pe cale, îi citea slujba înmormântării şi‑l îngropa.“

 

Sfântul Gheorghe Hozevitul

Tot în acea vreme, venit din vale, de la Lavra Calamona (care astăzi se numeşte „a Sfântului Gherasim“), pe­tre­cea la Chiliile Hozevei Sfântul Gheor­ghe Hozevitul, un mare nevoitor.
“Ză­­vorât toată săptămâna, el îşi ascun­dea ne­vo­inţa sa şi venea în obşte numai Duminica, ca să rostească cuvinte de folos pentru fraţi şi să primească spo­ve­dania gândurilor lor. Atunci aduna câteva rămăşiţe de la masa de obşte, le usca la soare şi le folosea în celelalte zile, muindu‑le în apă. Şi multe erau atacurile dracilor ca să‑l oprească de la nevoinţa sa, dar el nu‑şi oprea cu nici un chip pravila sa de rugăciune şi nu rostea niciodată vreun cuvânt fără să aibă semn de la Dumnezeu, dobândind astfel mare putere asupra duhurilor ne­curate. Deşi se dezbrăcase de orice gînd de judecată, tânguia râvna scăzută a părinţilor şi îi mustra pe cei care se făleau cu vechimea anilor de mănăstire, defăimând pe mireni şi pe păcătoşi. El zicea: „Credeţi‑mă, chiar dacă un om ar putea să facă din nou cerul şi pământul, dar ar dispreţui cu mândrie pe aproapele său, osteneala sa ar fi deşartă şi partea sa ar fi cu făţarnicii. Nu poţi să te apropii de Dumnezeu, dacă nu eşti în pace cu aproapele tău. Toate păcatele şi patimile au ca izvor mândria şi duc la moarte. Iar ascultarea şi supunerea către Domnul sunt viaţă, bucurie şi lumină“.

Asaltul păgân

Înainte de a năvăli păgânii perşi (la anul 614), Sfântul Gheorghe a prorocit căderea Ierihonului şi împresurarea Ieru­sa­limului. Egumenul şi fraţii au avut astfel vreme să fugă; unii în Arabia, alţii în peşteri, dar el n‑a vrut să părăsească locul unde Dumnezeu l‑a aşezat. Totuşi, la rugăminţile ucenicilor săi, s‑a plecat ca să se adăpostească la Calamona. Atunci cea mai mare parte dintre călugări au fost descoperiţi de păgâni, omorâţi sau duşi robi. Dar Sfântul Gheorghe a fost cinstit de barbari şi a fost lăsat în viaţă, fără să‑l atingă. S‑au cucerit de frumuseţea chipului său luminos şi l‑au lăsat slobod, deşi el ar fi vrut să moară mucenic. Aşa s‑a întors la Hozeva, unde a rămas zăvorât pînă la sfârşitul zilelor lui, slujit fiind de ucenicul său Antonie. El s‑a ostenit şi i‑a adunat de prin pustie pe călugării fugiţi, ascunşi de frica perşilor, şi i‑a adus înapoi, începând a zidi din nou vechea lavră surpată de păgâni. Pentru rugăciunile lui, măcar că erau vremuri grele, căci de frica păgânilor nici creştinii nu mai veneau în Ţara Sfântă, mănăstirea n‑a dus niciodată lipsă de pâine şi de untdelemn pentru oaspeţii veniţi acolo. Iar când a ajuns la sfârşitul zilelor sale, simţindu‑şi dinainte plecarea sa din viaţă, l‑a chemat pe ucenicul său Antonie. Dar acesta, fiind ocupat cu slujirea oaspeţilor, n‑a putut să vină. Atunci bătrânul a trimis la el să‑i zică: „Nu te necăji! Voi aştepta până când vei săvârşi slujirea ta“. Iar spre miezul nopţii, când ucenicul său a venit, l‑a sărutat şi a zis: „Ieşi suflete al meu! Du‑te către Domnul!“
După ce tiranul şeic egyptean Al Hakim a ras de pe faţa pământului biserica Sfîntului Mormînt (la anul 1009) şi i‑a fugărit şi pe o parte din călugării Hozevei, aceştia au luat icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului şi au plecat în insu­la Amorgos, unde au ridicat o nouă mă­năstire, închinată icoanei, numită până azi Hozevitissa, sau Hozoviotissa.

 

Pustiirea Hozevei

Chiliile Hozevei au fost locuite de pust­nici fără încetare până spre anul 1700, când pentru asprimea vieţii şi neputinţa de a mai duce ostenelile pustiei, puţinii călugări rămaşi au luat moaştele Sfintei Ana şi au plecat în Athos, unde au întemeiat Schitul Sfânta Ana, în cel mai aspru loc al Muntelui Sfânt, ca să nu uite de ostenelile de la Chilii.
La 1897, precum zice inscripţia de dea­supra uşii bisericii Sfintei Ana, monahul care a rezidit Mănăstirea Hozeva, grecul Calinic, a refăcut şi această biserică. Pro­­babil că în acea vreme încă mai erau unul, doi pustnici care să îi poarte de grijă. Astăzi, din păcate, e doar o rui­nă. De atunci până azi puţini au fost cei care s‑au mai ostenit la Chilii.
În 1953 s‑a mutat în chilia de lângă cea a Sfântului Gheorghe Hozevitul un ieromonah român, Sfântul Ioan Ia­­cov. Împreună cu monahul Pavel, gre­­cul care locuia în chilia Sfântului Gheorghe, au ostenit să refacă paraclisul de la chilia acestuia, unde Sfântul Ioan venea de mai multe ori pe săptămînă şi slujea Liturghia. Sfântul Ioan a trăit în acea chilie până la moartea sa, în 1960. Cunoscându‑şi mai dinainte sfârşitul, a scris cu un cărbune pe mormântul său ziua şi ceasul în care va pleca la Domnul. Iar când a fost să îl îngroape, peştera sa s‑a umplut de toate păsările din pustia Chiliilor, pe care mai înainte cu dragoste le hrănea Sfântul din puţinele fărâmituri de pâine ce îi rămâneau, şi nu au plecat din chilie până nu s‑a închis mormântul peste sfintele sale moaşte.
Astăzi a rămas un singur vieţuitor la Chi­lii, Blajo, un sârb din Makedonia, care de aproape 10 ani rabdă cu băr­băţie ostenelile pustiei acesteia. El locuieşte în chilia Sfântului Gheor­ghe Hozevitul şi poartă grijă de paracli­sul unde atâţia Sfinţi şi Cuvioşi Pă­rinţi au slujit de‑a lungul vremii.
În această seară, mergând să ne închinăm la biserica Sfintei Ana, ne minunam de dragostea pe care au avut‑o părinţii ca să locuiască în acest loc sălbatic, unde jumătate de an nu plouă, trebuind să trăiască cu apa strânsă în cisterne în iarnă. Uitându‑ne după pietricele de mozaic, şi găsind câteva, am aflat un lucru care ne‑a cutremurat: nu numai că biserica şi chiliile erau pardosite cu mozaic, dar până şi treptele spre biserică erau acoperite cu pietricele de mozaic, albe, roşii şi ne­gre, cioplite şi şlefuite de pustnicii de acum o mie şi cinci sute de ani.
Doam­ne Sfinte, unde sunt azi cei ce Te‑au iubit atât?