Revista:

Pruncii lui Dumnezeu

id51_parinte.jpg.jpg

Părintele Nicolae Munteanu are 92 de ani. Era preot de parohie când, în urmă cu 50 de ani, soţia lui, a trecut la Domnul. Rămas singur, părintele  Nicolae a aşteptat să‑şi crească copiii, să‑i vadă împliniţi la casele lor şi apoi s‑a retras în mânăstire la Sitaru, lângă Bucureşti. Probabil vă imaginaţi un om taciturn şi lipsit de forţa vieţii. Vă înşelaţi: este plin de viaţă şi bucurie. Chiar la cei 92 de ani. După o lungă experienţă de viaţă, părintele Nicolae Munteanu crede că astăzi cea mai importantă criză prin care trece omenirea este criza de mame.

– Părinte, care e cea mai mare criză de pe suprafaţa pământului?
– Criza de mame! Aceasta este cea mai mare criză. La început spune Scriptura: a văzut Dumnezeu că nu e bine să fie omul singur; să‑i facem lui ajutor; apoi: „va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va lipi femeia sa şi vor fi amândoi un trup, şi ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă“. Deci, iată binecuvântarea familiei pentru înmulţirea oamenilor. Dumnezeu dă binecuvântare şi tu, femeie, ai primit această binecuvântare, prin pregătire duhovnicească, prin credinţa pe care ai avut‑o de la părinţii tăi, prin trăirea pe care o ai alături de soţul tău, prin fericirea pe care o consideri atunci când Dumnezeu ţi‑a dat semn că în pântecele tău s‑a produs o minunată lucrare a Lui. În afară de ceea ce ai contribuit tu prin legile rânduite de Dumnezeu cu de la tine sămânţă şi cu de la bărbatul tău sămânţă se mai adaugă ceva extrem de important. În momentul acela şi Bunul Dumnezeu a trimis suflet acestei fiinţe care s‑a plămădit. Dacă gândul acesta te stăpâneşte şi te mângâie, te luminează, toată viaţa ta îţi va fi uşoară, în orice muncă vei avea. Şi vei avea şi fericirea de la Bunul Dumnezeu, care te va ajuta ca să duci ceea ce tu de multe ori spui că e foarte greu de dus. E greu de dus o sarcină, zici, pentru că nu‑L ai pe Dumnezeu în toată convingerea ta şi nu eşti cu adevărat o mamă. Te poţi numi: o femeie accidentată. Dar nu mamă! Şi eu când vorbesc lucrul acesta, nu‑l vorbesc în afară de a cunoaşte situaţia prin experienţă. Eu sunt fiu de ţăran. Părinţii mei au avut 8 copii. Eu sunt cel mai mare. Am văzut pe mama mea dând, când „dădea…“, cum se spune la noi în Oltenia, „…pieptul, ţâţa“ copilului, nu i‑o dădea fără s‑o închine. O închina şi copilaşul, după mâna mamei, urmărea cu guriţa lui semnul crucii. Îl închina de trei ori şi după aceea îi dădea sânul, cu binecuvântare. Deci masă binecuvântată! Un copil dăruit de Dumnezeu şi dorit de tine ca mamă şi de soţ, ai datoria să‑l creşti în numele lui Dumnezeu.
– Aşadar, rugăciunea se deprinde de la cele mai mici vârste?
– Dacă nu are copilul această dorinţă a rugăciunii care să crească odată cu viaţa lui, oriunde ar merge, nu poate să facă în aşa fel încât să fie o mulţumire cum spunem noi: „până la Dumnezeu“, atunci mama lui poartă vina dezordinii. Mama trebuie să‑şi crească copilul în sensul ăsta! Noi, acasă, făceam ru­gă­ciunea împreună cu părinţii. Când părinţii se duceau să pregătească curtea pentru seară, să închidă magaziile, graj­dul, mi‑aduc aminte că pe mine mă lua somnul şi când venea mama mă întreba: „Niculae, mamă, zice, ai spus, Îngeraşul?“. Zic: „Mamă, am aşteptat să veniţi ca să ne rugăm împreună!“. „Măi, copile, dar dacă ai văzut că îţi vine somnul pe la ochişori, să fi chemat Îngeraşul, că dacă nu chemi Îngeraşul, vine drăculaşul şi se bagă acolo, mamă, şi face el pe stăpânul“. Mi‑aduc aminte cât am plâns atunci şi de‑atunci nu a mai lipsit Îngeraşul. Apoi, chiar dacă părinţii mei mai întârziau cu ale gospodăriei, eu îmi spuneam Îngeraşul şi după aceea mă culcam liniştit. Îngeraşul era rugăciunea aceea care este şi acum, Înger‑Îngeraşul Meu… Da, ar fi bine dacă ar şti‑o şi mai ales dacă ar spune‑o copii, nu căscând, nu de formă, nu făcând semnul Sfintei Cruci, aşa, „cob­ză­reşte“, ci să fie pătrunşi sufleteşte. Şi atunci când duce mâna la frunte să ştie că de acolo porneşte toată înţelepciunea. Şi lumina sufletului tot prin minte vine. Starea aceasta, vedeţi, se transformă în copil, pe latura asta spirituală şi îl transformă, îl schimbă, îl sfinţeşte. Iar vrăjmaşul, dacă vede că părinţii în copilul lor vor să aibă un îngeraş, nu un drăculaş, atunci şi diavolul vine mai rar, şi nu mai îndrăzneşte. Până, în cele din urmă, abandonează, aşa cum se întâmplă în atâtea şi atâtea familii, în care rămâne credinţa puternic înrădăcinată în fiinţa lor – şi când spun fiinţa lor, mă gândesc la întreaga familie – toate lucrurile atunci merg spre bine, spre fericire, spre mulţumirea totală, din toate punctele de vedere.
Dupa vremea copilariei, tineretea este cea mai prolifica perioada din viata. Tot în tinerete, omul face o alegere: monahismul sau casatoria. Daca alege monahismul, tânarul trebuie sa se pregateasca pentru o viata ca de înger
– Ce ne puteţi spune despre monahism?
– Monahul, la tinereţe mai cu sea­mă, trebuie să fie un înger. Să ştie să în­de­părteze toate ispitele care vin asupra lui. Să ştie că tot ceea ce face, tot ceea ce vorbeşte, tot ceea ce gândeşte, să fie în rânduiala rugăciunilor către Bunul Dumnezeu. Chiar noapte dacă se trezeşte trebuie să gândească aşa! Unii vin şi şi mă întreabă: „Părinte, eu sunt deja obosit, sunt deja terminat de muncă.“. Dacă eşti deja obosit, stai în pat cu mâinile pe piept şi faci rugăciunea în întregime. Te închini în bună cuviinţă, bineînţeles, iar după ce s‑a terminat rugăciunea, poţi să te dai jos din pat, faci trei metanii, te închini şi te culci. La fel ru­găciunea de dimineaţă: te pregăteşti, să fii spălat pe ochi, te duci şi aştepţi un pic să te aduni şi faci ru­gă­ciu­nea, o urmăreşti cu toată atenţia, şi pe urmă îţi vezi de trea­ba matale. Deci când faci rugăciunea, să n‑o faci nici pe căscate, nici picior peste picior, nici, în sfârşit, într‑o stare aşa care să te jeneze şi pe dumneata la un moment dat. Pentru că atunci când faci rugăciunea, trebuie să fii cu ochii spre icoană. Trebuie să fii conştient de ce ai făcut ieri, ce ai făcut alaltăieri, cum ai dormit, cum eşti acum, cum te prezinţi, eşti curat sufleteşte şi trupeşte? Cere de la Dumnezeu iertare pentru ceea ce ai călcat în atâtea rânduri. Cere de la Dumnezeu! Şi păcate dacă ai făcut, astea se spală prin rugăciune şi spovedanie. Dar se spală cu lacrimi. Exerciţiul acesta dacă îl faci, să‑l faci neîntrerupt, câtva timp, să zic, câteva luni de zile, apoi intră în obişnuinţă. Şi atunci este altceva! Altceva simţi şi tu! Şi începi tu să îţi aduci aminte de cum erai înainte şi cum eşti acum. Trebuie făcuţi paşi înainte, să nu stai pe loc şi să aştepţi. Nu gândi la ceea ce mulţi gândesc ‑  şi într‑un fel e normal să gândească ‑ la o avansare. Gândeşte‑te să te avanseze Dumnezeu, să‑ţi primească Dumnezeu rugăciunile şi pentru tine şi pentru toţi cei pe care ţi‑i trimite. Aceasta este avansarea cea mai preţioasă. Este lucrul care într‑adevăr îţi dă satisfacţii supraomeneşti.
La cei 92 de ani, parintele Nicolae se gândeşte şi la sfârşitul sau. Spune ca gândul acesta, monahul ar trebui sa‑l aiba înca din tinerete.
Gândul la propriul sfârşit
ajuta sa nu greşeşti
‑ Moartea trebuie să însemne o eliberare. O trecere de la proba de existenţă pe care ne‑a dat‑o Dumnezeu, cât ne ţine în viaţă, la fericirea veşnică. Şi asta depinde iarăşi, cum am spus la început, cu ce ai plecat din familie, din şcoală, din ceea ce ai văzut, ai învăţat la părinţii tăi, ca să prinzi, când nu erau atâtea întinăciuni în fiinţa ta. Eram în corul Sfintei Episcopii şi făceam repetiţie pentru concertul de Paşti şi cântam: „Mă gândesc la ziua aceea înfricoşată şi amarnic plâng faptele mele cele rele“. Eu eram un copil! Profesorul nostru, Alecu Popescu, Dumnezeu să‑l ierte, ‑ l‑am stimat foarte mult şi i‑am purtat şi bagheta, eu mă duceam acasă la dânsul şi aduceam partiturile la Episcopie – la bucata asta: „gândesc la ziua cea înfricoşată“, erau intrări pe părţi şi profesorul striga la noi: “Cântaţi şi cu sufletul, cântaţi şi cu sufletul nu numai cu…vocea. Cântaţi pentru că vine lume, vine să se reculeagă, e Postul, să simtă şi ei şi să treacă în lacrimi. Să se gândească la Ziua cea Înfricoşată“. Eu, copil fiind, mă gândeam: „până la Ziua cea Înfricoşată, mă mai lasă pe mine Dumnezeu“. Mă gândeam să termin şi eu, să ajung, să termin Seminarul, să mă căsătoresc, să mă fac preot, să am şi eu parohie, să am copii… Nu mă gândeam eu la Ziua cea Înfricoşată… Am cântat atunci şi gândesc acum la Ziua cea Înfricoşată când am 92 de ani! Acuma gândesc cu toată fiinţa mea textul şi melodia de atunci. Textul era: „ş‑amarnic plâng faptele mele cele rele“. Iar Hristos aşteaptă de la noi toţi, de la toţi creştinii de pe pământ, toţi creştinii din lume, şi creştinii din ţara noastră să ne gândim la propria noastră moarte şi judecată. Cum spunea Nicolae Iorga: „singurul popor care, când a apărut în istorie, era creştin“ şi creştinismul nostru a fost cel ortodox, adus prin părţile Dobrogei de Sf. Apostol Andrei. Iorga a dat exemplu de un creştin care a ştiut cum să moară: Constantin Brâncoveanu care şi‑a plătit cu viaţa credinţa lui, cu viaţa lui şi a copiilor lui. Şi când copilul cel mai mic, după cei îi tăiase pe cei trei, n‑a mai putut răbda, copil fiind, curat şi cu dor de viaţă i‑a spus: „Tată, vreau să trăiesc!“, ce i‑a spus taică‑său Brâncoveanu? „Pune, tată, capul jos. Tu eşti român şi eşti creştin. Tu trăieşti în veci cu Dumnezeu!“. Iată ce trebuie să ştim noi monahii, dar şi toţi creştinii, despre moarte şi judecată pentru a nu greşi cu viaţa noastră.