Revista:

Staretul Efrem Katunakiotul. Cea dintai intalnire

id61_1.jpg.jpg

Era luna martie a anului 1974. Plin de temeri şi de frământări în căutarea unei legături mai strânse cu Dumnezeu, fiind pe atunci elev la Athoniadă (Seminar teologic aflat în Muntele Athos), am pornit către pustia Sfântului Munte. Mergeam cu inima deschisă spre a vedea şi a auzi lucruri folositoare de suflet, pentru că, după Sfinţii Părinţi, frica lui Dumnezeu este zid, pavăză şi turn nebiruit, şi fiindcă în viaţă avem nevoie de acoperământ, pentru că multe sunt cursele diavolului, şi acestea se află la tot pasul. Un glas lăuntric îmi spunea: „Îndreaptă‑te către pustie… Îndreaptă‑te către pustie…“.

 

M‑am hotărât să fac întocmai. Am luat corabia din Dafni şi, rând pe rând, am trecut prin faţa mănăstirilor Si­monopetra, Grigoriu, Sfântul Pavel. Înainte de destinaţie, corabia a mai oprit la Noul Schit şi la Schitul Sfânta Anna. Am coborât la arsanaua „pustiei“ şi m‑am îndreptat către Karulia, pentru a ajunge pe înălţimile Katunakiei. Acolo aveam să‑l întâlnesc pe cel care mai apoi mi‑a devenit duhovnic, Părintele Iero­monah Efrem Katunakiotul.
Ţineam în mână şiragul de metanii şi, mergând, spuneam „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte‑mă!“. Privite de jos, colibele monahilor păreau adevărate cuiburi de vulturi. „Oare trăiesc oameni acolo?“, m‑am întrebat. Simţeam ceva deo­sebit în inima mea. Sufletul meu începea să se liniştească. Harul Preasfintei noastre ­[Maici] lucra cu gingăşie în su­fle­tul meu, dar, în acelaşi timp, avea să zguduie nimicnicia mea, ce şovăie atât de mult trupeşte şi sufleteşte. „Cât s‑au mărit lucrurile tale, Doamne; toate întru înţelepciune le‑ai făcut“.
La un moment dat, în Katunakia, am întâlnit un monah:
‑ Blagosloviţi, Părinte! i‑am zis.
El mi‑a răspuns:
‑ Domnul, fiule.
După ce şi‑a dat seama că sunt elev al Athoniadei, mi‑a spus:
‑ Cântă‑mi „Cuvine‑se cu adevărat“.
Când am început să cânt, monahul s‑a rezemat de un baston care avea forma literei „T“, şi a început să se roage cu şiragul de metanii, în timp ce ochii începuseră să i se umple de lacrimi de bucurie.
La un moment dat, mi‑a spus: „Dumnezeu iartă, copilul meu“. Această vorbă a monahilor aghioriţi arată învoirea şi mulţumirea în legătură cu ceva.
Era limpede că monahul acesta era un om al tăcerii, următor al Marelui Pimen care spunea: „Cel care va lucra tăcerea, va avea pace şi se va odihni în orice loc va şedea“.
‑ Gheronda, ce este cu lemnul acesta? am întrebat.
‑ Aici, copilul meu, se dau lupte în timpul nopţii, mi‑a răspuns.
‑ Lupte?
‑ Da.
‑ Cu cine?
‑ Cu Diavolul.

Am plecat grăbit, fiindcă muream de nerăbdare să‑l văd pe Stareţul Efrem. Pe drum, repetam fără încetare cuvintele acestea: „Aici se dau lupte în timpul nopţii… Aici se dau lupte în timpul nopţii“. Lupte! „Aici răbdarea sfinţilor este, aici [sunt] cei ce păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Iisus“. Cine merge în Grădina Maicii Domnului şi nu simte harul şi binecuvântarea Dânsei? Cu atât mai mult o vei simţi când eşti tânăr şi mai ales atunci când cauţi adevărul. Fiindcă tinereţea este plină de mister, râvnă, îndrăzneală, nelinişti, ţeluri şi amăgiri. Un proverb din Cipru spune că „tinereţea fără credinţă şi fără idealuri este precum ziua fără soare şi fără lumină“. În opinia psihologilor, „cei tineri sunt neprihăniţi precum îngerii, mândri precum prinţii şi prinţesele, îndrăzneţi precum eroii şi încăpăţânaţi precum cămilele“. Aceasta este lumea celui tânăr, mai ales a celui care caută lucruri mai înalte.
Preocupat cu aceste gânduri, mi‑am continuat drumul. Drumul către Stareţul Efrem! Drumul lacrimilor! Drumul pocăinţei! Drumul Harului! Acest urcuş era preţul pe care trebuia să‑l plătesc pentru primirea descoperirilor ce aveau să urmeze în viaţa mea. Cuvintele psalmistului răsunau neîncetat în urechile mele: „Dintru adâncuri am strigat către tine, Doamne; Doamne, auzi glasul meu“. În această nemărginită pustie, păsările răspândeau minunate triluri în văzduhul plin de bună‑mireasmă. Soarele îşi arunca razele aurite în apele Sfântului Munte. Valurile sălbatice ale mării loveau stâncile peninsulei şi, ca nişte fiare neîmblânzite, rupeau tăcerea ce împărăţea peste întreaga pustie. Când am urcat îndeajuns de sus, fără să stau pe gânduri, am strigat cu putere, cerând milă şi mângâiere de la Dumnezeu. Un tânăr îşi căuta mântuirea în pustia cea nemărginită:
‑ Părinte Efrem! Părinte Efrem! am ­strigat.
Nici un semn. Din fericire, fără să‑mi dau seama, acolo unde strigam era casa Stareţului. Deodată, a apărut la balcon un chip biblic, cu o barbă albă şi cu un epitrahil auriu. Strălucea, pur şi simplu! De îndată ce l‑am văzut, m‑am pierdut: „Dumnezeul meu!“ Geanta pe care o ţineam mi‑a căzut. Ochii mi s‑au umplut de lacrimi! Vălul negru de pe sufletul meu, întocmai precum un nor, începu să se risipească. Chipul meu strălucea precum soarele. Dumnezeul meu, mă întrebam, cine‑o fi acest om? Ce este ceea ce văd înaintea mea?
‑ Ce doreşti, bunul meu fiu? m‑a întrebat. Fiind înfricoşat, crezând că trăiesc un vis ‑ a  apărut cu adevărat înaintea mea sălaşul rugului din Vechiul Testament, şi am văzut „că rugul ardea cu foc, dar nu se mistuia“ – am spus cu un glas plin de uimire:
‑ Pă…Pă…rintele Efrem…
‑ Vino înăuntru, mi‑a spus.
Am deschis poarta şi am intrat în curte. La uşă mă aştepta marele nevoitor, Stareţul însuşi, cel ce peste puţină vreme avea să ajungă duhovnicul meu. M‑a sărutat şi mi‑a spus, fără a mă cunoaşte dinainte:
‑ Bine‑ai venit, Nikolaos. Copilul meu… copilul meu…, a spus nevoitorul înainte‑văzător.
‑ De unde mă cunoşti, Părinte?
‑ Te ştiam dinainte să te văd, şi te aşteptam.
‑ Mă cunoşteai dinainte? am spus eu bâlbâindu‑mă. Dar… Părinte… de… de unde mă cunoşteai?
‑ Te cunoşteam dinainte să te văd şi mă rugam pentru tine: „Iar eu m‑am rugat pentru tine“.
Ce binecuvântare! Stareţul avea rugăciu­nea, „lumina minţii, toiagul nădejdii, securea deznădejdii, avuţia şi comoara tuturor creştinilor“ (Sfântul Ioan Scărarul).
M‑am pierdut cu totul! Plângeam. Ră­măsesem fără grai, precum Preotul Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Ochii îmi erau plini de lacrimi. Ce se întâmpla? Unde mă găseam? Doamne, miluieşte‑mă! Oare este un vis? Ce se întâmplă? Sunt treaz sau nu? Mi‑a dat paltonul său, fiindcă era frig. Simţeam ceva diferit. După puţină vreme, camera s‑a umplut de bună‑mireasmă.
‑ Ce fel de aromă este aici, Părinte? Este cumva tămâie? am întrebat.
Dar nu era nici un fel de aromă. Aş fi putut să o deosebesc uşor daca era vorba despre aşa ceva. Era însă ceva mai presus de orice aromă. Stareţul însuşi răspândea în jur acea bună‑mireasmă.
Acesta însă nu mi‑a răspuns.
Stareţul plinea acel cuvânt care spune „nevoieşte‑te să iubeşti pe tot omul deopotrivă şi vei alunga de‑a valma toate patimile“ (Avva Talasie).
‑ Cum ai petrecut până acum, cum eşti acum, şi cum vei deveni de‑aici încolo? Harul lui Dumnezeu, copilul meu, te va umbri şi de azi înainte te va arăta vrednic lucrător al Viei Domnului.
„Mă închin şi te măresc şi te slăvesc pe tine, Dumnezeul meu“. „Mare binecuvântare!“, şopteam, şi plângeam. Stareţul a continuat:
‑ Toate, copilul meu, se vor schimba de‑acum înainte. Preasfânta noastră [Maică] îţi va trimite bogate binecuvântări. În această lume a stricăciunii şi a păcatu­lui, zguduită din temelii din pricina înti­nă­ciunilor, nu trebuie să ne clătinăm şi noi, ci să chemăm mila lui Dumnezeu. Marele Antonie zice: „Oriunde mergi, să‑l ai pururea pe Dumnezeu înaintea ta. În tot ceea ce faci sau spui, să ai mărturie din Sfânta Scriptură“.
Cer astăzi harul lui Dumnezeu pentru a mă arăta vrednic fiu duhovnicesc al Părintelui meu.  Iubirea lui Dumnezeu s‑a revărsat din plin asupra nimicniciei mele. Fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem dobândi nimic în viaţă. Aşa cum un număr capătă valoare când înaintea zerourilor se pune cifra 1, tot astfel şi nimicniciile noastre capătă valoare dacă înaintea nimicniciei noastre duhovniceşti Domnul nostru Iisus Hristos pune 1. Atunci, sufletul celui ce însetează după Hristos, devenind una cu El, rosteşte împreună cu Sfântul Pavel: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întăreşte.“ (Filip. 4:13).