Revista:

Cantarea bizantina, pecete a Ortodoxiei (2)

id74_2.jpg.jpg

Marii protopsalţi români

 

Lui Filothei sin Agăi Jipei, personalitate multilaterală (protopsalt, autor de cântări originale, teolog, filolog, caligraf), îi datorăm prima carte de cântări bisericeşti în limba română, atestată până în prezent: Psaltichia rumănească, (1713), operă magistrală realizată de protopsaltul Ţării Româneşti în vremea domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu şi arhipăstoririi Sfântului Mitropolit Antim Ivireanu. Folosind sursele manuscrise ale repertoriilor greceşti aflate în circulaţie în timpul său, ieromonahul Filothei a realizat prima traducere românească a lor. Prin traducere, textele greceşti, ritmate, s‑au transformat în texte româneşti în proză, ritmarea fiind practic imposibilă în condiţiile păstrării cât mai exacte a adevărurilor de dogmă creştină ortodoxă, exprimate prin metaforele poetice ale textelor originale. În acest mod, elaborarea textului românesc s‑a făcut în conformitate cu respectarea celor doi parametri: păstrarea sensului dogmatic şi menţinerea cât mai fidelă a formulelor melodico‑ritmice proprii cântărilor liturgice originale. Totodată însă, tradiţia impunea păstrarea neschimbată a melodiei bizantine originale, astfel că rânduirea cuvintelor româneşti trebuia făcută în aşa fel încât să păstreze ritmul cerut de necesităţile melodice muzicale. În prefaţa „cătră iubitorii de Hristos cântăreţi ai acestii vlahomusichii şi cătră celălalt pravoslavnic norod al Ţării Româneşti”, Filothei aminteşte: „Că toată s‑au tîlmăcit spre al vostru folos/ Care cu nevoinţă din grecie s‑au scos/ Prin cuvinte rumăneşti şi prin glasuri greceşti”, dovedind laborioasa trudă de traducere şi de adaptare (românire) a repertoriului liturgic existent. Prin urmare, Filothei a preluat filonul melodico‑ritmic iniţial, pe care l‑a prelucrat şi l‑a adaptat normelor şi necesităţilor prozodice ale limbii române, cu toate inerentele stângăcii, explicabile mai ales prin topica improprie întâlnită adesea în aceste prime traduceri. Autorii mai importanţi prezenţi în Psaltichia rumănească sunt Balasios Hiereus, Kosmas Monachos, Germanos Neon Patron, Chryhaphes Neos ş.a.; în acest manuscris se găsesc şi compoziţii proprii ale lui Filothei, Rugăciunea pentru Constantin Brâncoveanu şi Canonul Floriilor. Valoarea acestei prime antologii muzicale româneşti a determinat copierea ei, completă sau parţială, în Ţările Române, până în 1821, anul ultimei cópii.
Macarie Ieromonahul (1763‑†1836), profesor, tipograf, traducător şi compozitor, este muzicianul cel mai complex care a reprezentat, la începutul secolului al XIX‑lea, cântarea de tradiţie bizantină în rostire românească. Fiind închinoviat la Mănăstirea Căldăruşani, a fost ucenicul dascălului Constandin, pe filiaţia muzicală a dascălului Şărban, protopsaltul Ţării Româneşti în secolul al XVIII‑lea (ucenic, la rândul său, al ieromonahului Filothei). În 1817 îşi însuşeşte „noua metodă” de notaţie (notaţia hrisantică, cum a fost denumită, după numele celui care a teoretizat‑o la începutul secolului al XIX‑lea, Chrysanthos de Madyt, împreună cu Chourmouzios Chartophylax şi Gregorios Protopsaltes), în cadrul Şcolii lui Petros Efesios. În 1819 devine conducător al Şcolii de muzică a Mitropoliei Ţării Româneşti unde, pe lângă activitatea didactică, traduce şi pregăteşte pentru tipar principalele repertorii de cântări liturgice (Theoretikon, Anastasimatar, Irmologion), apărute la Viena, în 1823. În 1825, Macarie este numit inspector al şcolilor de muzică bizantină din Ţara Românească iar în 1829 se stabileşte la Iaşi, fiind numit igumen al Mănăstirii Bârnova, demnitate pe care o părăseşte în 1831, când se retrage la Mănăstirea Neamţ, ca profesor de muzică şi conducător al Şcolii de cântăreţi bisericeşti. În 1834 se reîntoarce în Ţara Românească, la Mănăstirea Căldăruşani, unde a murit în 1836. Personalitatea lui Macarie Ieromonahul este strâns legată de afirmarea şcolii muzicale româneşti de tradiţie bizantină de la finele secolului al XVIII‑lea şi începutul celui următor, precum şi de apariţia şi dezvoltarea tiparului muzical în notaţie neumatică bizantină. El a avut o contribuţie esenţială în privinţa traducerilor şi adaptărilor româneşti a cântărilor bizantine din repertoriile greceşti existente, realizând un număr de aprox. 2000 de cântări traduse şi aprox. 150 creaţii originale. Opera sa muzicală a fost reeditată în mai multe ediţii pe parcursul secolului al XIX‑lea şi parţial în secolul XX.
O altă personalitate marcantă a muzicii bizantine din spaţiul românesc a fost şi Anton Pann (cca. 1796 – †1854). Şcolit între anii 1812‑1816 la cursurile lui Dionisie Fotino, căruia îi va păstra o permanentă şi vie admiraţie, Anton Pann a urmat, ulterior, cursurile Şcolii pe care Petros Efesios o înfiinţase în 1816 în preajma Bisericii Sf. Nicolae – Şelari. Aici el şi‑a însuşit, alături de Macarie Ieromonahul, Costache Chioea, Paniot Enghiurliu şi alţii, notaţia hrisantică. Opera muzicală a lui Anton Pann şi cea a lui Macarie Ieromonahul trebuie privite sub trei aspecte convergente: primul vizează legătura între vechea notaţie şi transcrierile analitice făcute în cea nouă, al doilea se referă la traducerea cântărilor, în duhul tradiţiei ­interpretative a muzicii bizantine iar al treilea identifică şi analizează compoziţiile proprii ale celor doi autori, ca rod al personalităţilor muzicale şi împreună cu determinările, expunerea şi reflectarea unor varii influenţe.

Prigonirea muzicii bizantine

Cântarea psaltică, de tradiţie bizantină, a cunoscut, la jumătatea secolului al XIX‑lea, o perioadă de criză, determinată de impunerea pachetului legislativ al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. La 18 ianuarie 1865, el a promulgat Decretul nr. 101, prin care au fost introduse în cultul Bisericii Ortodoxe Române „corurile vocale, armonico‑religioase”. Această lege încheia o suită de acte normative ce erau menite, sub pretextul modernizării Principatelor Unite, să rupă definitiv atât cu dependenţa canonică faţă de autoritatea bisericească greacă (de la Ierusalim sau de la Constantinopol) cât şi cu tradiţia milenară bizantină, de care Biserica Ortodoxă din România era atât de legată (Decretul nr. 272/18 martie 1863, care prevedea obligativitatea ­oficierii sluj­belor numai în limba română, Legea secularizării averilor mănăstireşti/4‑16 mai 1864, Legea sinodală şi Legea călugăriei/30 noiembrie 1864; acest act normativ prevedea restricţii de vârstă pentru cei care doreau să devină monahi: 60 de ani pentru bărbaţi şi 50 de ani pentru femei). Iată cum, prin efectul lor cumulativ, aceste legi şi decrete au exercitat o influenţă puternică şi de durată asupra formelor de cult ale Bisericii Ortodoxe ­Române.
Către finele secolului al XIX‑lea situaţia cântării psaltice, concurată puternic de muzica corală, devenise dramatică în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. În celebrul său Memoriu pentru cântările bisericeşti în România, episcopul Melchisedec identifica patru cauze principale ale decăderii cântării bisericeşti: 1. lipsa mijloacelor financiare, 2. decăderea statutului cântăreţului bisericesc profesionist (odată cu desfiinţarea şcolilor de cântăreţi), 3. decăderea spiritului religios al românilor şi 4. dezvoltarea gustului public pentru muzica armonică. Admiţând că fiecare dintre aceste realităţi ar putea constitui tot atâte studii de caz pentru relevarea condiţiilor existente în acei ani, putem să medităm asupra ultimei constatări (în mod egal cauză, dar şi efect al celorlalte), care este pusă de autor în primul rând pe seama schimbărilor survenite: „Reformele introduse cu repegiune, răsturnând bazele societăţii noastre anterioare, au stricat şi organismul bisericesc”.

Renaşterea psaltichiei

După un secol de distorsionare a tradiţiei şi după alţi patruzeci şi cinci de ani de dictatură comunistă atee, cântarea de tradiţie bizantină a început din nou să renască în cadrul Bisericii Ortodoxe Române. Primul semnal a fost dat în ianuarie 1990, prin intervenţia Arhidiaconului Prof. Univ. Dr. Sebastian Barbu‑Bucur, care fă­cea un apel pentru reînfiinţarea Facultăţii de Muzică religioasă în cadrul Conservatorului bucureştean, aducând ca argumente tradiţia multiseculară a cântării bizantine în spaţiul românesc, existenţa sutelor de şcoli de muzică bisericească ce au funcţionat de‑a lungul veacurilor pe acest teritoriu dar şi acuta nevoie de cântăreţi, profesori şi cercetători cali­ficaţi în domeniul muzicii bizantine, resimţită de societatea românească. Prin osârdia lui, primii studenţi ai secţiei de muzică bizantină, înfiinţată în toam­na aceluiaşi an 1990, au reuşit să‑şi însuşească, în scurt timp, tainele acestei muzici, de la notaţia psaltică, teoria şi istoria muzicii bizantine şi până la rafinamentul interpretării ei. Apariţia secţiei a dus, în mod firesc, la consolidarea Formaţiei „Psalmodia” (care susţinuse două concerte religioase încă din anul 1989) şi a reprezentat, înainte de toate, încununarea acelui deziderat de recuperare a tradiţiei interpretării muzicii bizantine, în forma ei autentică de mondie cu ison.
Cunoaşterea şi reconsiderarea tradi­ţiei în interpretarea vechilor cântări liturgice bizantine reprezintă un obiectiv spre care ar trebui, cu sprijinul deplin al ierarhiei şi clerului Bisericii Ortodoxe Române, să năzuiască toţi cei care au dragoste şi râvnă întru slujirea lui Dumnezeu prin mijlocirea rugăciunii cântate. Chiar dacă trăim în această epocă a confuziilor, păs­­trarea cre­din­ţei şi tra­diţiei stră­moşeşti sunt sin­gu­rele realităţi care con­feră siguranţă. Nu­mai ast­fel ­spi­ritua­li­tatea, tra­­diţiile şi valo­ri­le ­du­hov­niceşti şi cul­tu­rale, de vocaţie creş­­tină, ale poporului român, vor putea fi apărate în faţa ofensivei deculturalizării, de­creştinării, înstrăi­nă­rii şi neobarbariei acestui veac.