Revista:

(in)Competenta monahala

id75_1.jpg.jpg

Calea monahilor către intangibila desăvârşire sufletească presupune o abordare cât mai lucidă a raportului dintre intenţie, posibilitate şi realizare a oricărui proiect individual de stabilitate în demersul mântuirii, sub umbra Sfântului Duh. Dificil prin excelenţă, începutul vieţii într‑o mănăstire este întotdeauna unul al claustrării voluntare, al castităţii, sărăciei şi obedienţei totale faţă de stareţ, deci o ruptură deplină de lumea civilizată în vederea unor câştiguri inte­rioare ce se vor obţine, sau nu.

 

Detaşarea de cele lumeşti este condiţia necesară începutului de drum al iubitorului de singurătate monahală pentru buna sporire lăuntrică. Solitudinea i‑a ajutat pe toţi misticii din vechime, începând cu Moise chemat de Iahve pe Sinai, departe de tabăra poporului, pentru a primi primele lecţii divine de credinţă, de morală şi de supunere în faţa legilor lui Dumnezeu. Proorocul Ilie a trăit trei ani în singurătatea văii Cherit, după care a biruit cu ajutorul Domnului, pe Muntele Carmel, sutele de vrăjitori ai diavolului Baal. Sfinţenia acestor apropiaţi ai Domnului s‑a săvârşit sub dumnezeiască îndrumare, departe de lumea nevolnică ce urma şi ea să primească ulterior sfintele învăţături. Sfântul Ioan Botezătorul Domnului a trăit în singurătate înainte de a veni la apele Iordanului pentru a‑i boteza pe iudei. Însuşi Hristos a postit patruzeci de zile în pustie pentru a ne arăta la Carantania în ce condiţii pot fi respinse ispitirile satanei cu argumentele Sfintelor Scripturi. Sfântul Ioan Teologul a primit Revelaţia ultimei cărţi a Bibliei sub crucea stâncii din peştera insulei Patmos, unde încă se mai văd în piatră urmele trupului său copleşit de povara viziunilor apocaliptice. Sfântul Vasile cel Mare, cu a sa cultură aleasă însuşită la şcolile din Cezareea, Constantinopol şi Atena, nu a fost atras de slava lumii, ci în deplin acord cu mama sa Emilia şi sora Macrina au renunţat la marea bogăţie a familiei pe care au împărţit‑o săracilor, dintr‑un motiv greu de înţeles astăzi, pe care îl explică într‑o scrisoare către marele lui prieten, Sfântul Grigorie de Nazianz: „Dumnezeu a dăruit multe bogăţii familiei mele. Şi văd bine că dacă nu le împart pe acestea săracilor, fraţilor mei, nu o să pot înainta pe calea desăvârşirii”. Astfel a stabilit marele Vasile, din propria‑i experienţă, paşii de început ai călugăriei, potriviţi în fireasca lor succesiune, descrisă de el în Regulile vieţii monahale. Acela a fost primul manual de ascetică, atât de important în urmă cu peste 1600 de ani, când a fost scris, dar şi astăzi când ar trebui să fie cunoscut nu doar de monahi, dar şi de mirenii doritori de a creşte spiritual spre veşnicele bucurii celeste ce îi aşteaptă pe toţi creştinii.

Regula sărăciei

în umbra conturilor bancare
Banca greceasă din Karyes, centrul administrativ din Sfântul Munte Athos, nu mai surprinde pe nimeni. Deschisă de mulţi ani, iniţial pentru vizitatori şi lucrătorii sezonieri, astăzi este un instrument nelipsit pentru tranzacţiile financiare ale mănăstirilor, schiturilor şi chiliilor. Generozitatea unor buni creştini i‑a surprins pe mulţi monahi athoniţi fără conturi bancare unde s‑ar fi putut depune unele donaţii. Fireşte, acum le au, dar nu toţi. Infuzia de bănet european din Athos a schimbat în câţiva ani aspectul medieval al acestui colţ milenar de Bizanţ contemporan, dar a zdruncinat serios şi regula sărăciei monahale. Cu toate acestea, încă mai sunt călugări care vieţuiesc în colibe izolate şi se întreţin doar din bănuţii câştigaţi din rucodelie, munca mâinilor lor: icoane pictate, împletituri de cruciuliţe şi mătanii. Încă mai sunt acei tot mai rari sihaştri care se păzesc de arginţi şi trăiesc într‑adevăr doar din ce le oferă Pronia Domnului, care ne‑a asigurat pe toţi: „Nu purtaţi de grijă pentru viaţa voastră, ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici pentru trupul vostru pentru ce veţi îmbrăca; oare nu este viaţa mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?” (Mt. 6, 25)

În căutarea comorilor athonite

Cu mulţi ani în urmă, monahii athoniţi atinşi de ispita arginţilor, ce vine împreună cu sursa lor necurată, reuşeau ca din vânzarea alunelor, castanelor, uleiului de măsline şi a vinului, să strângă sume importante, ce trebuiau ferite apoi de turci, de piraţi şi de tâlhari. De aceea ascundeau arginţii şi aurul prin beciuri, ziduri sau gropi, ca să le aibă ca ajutor pentru zile negre. Fireşte, aceasta era motivaţia indusă în mintea mai puţin pregătită duhovniceşte ce căuta o justificare a ispitei, iar astfel de îndreptăţiri sunt întotdeauna uşor de găsit în orice împrejurare păcătoasă. Cum în ultimii ani generozitatea europeană a pătruns în Sfântul Munte, şantierele s‑au deschis, macaralele s‑au înălţat peste mănăstiri, ruinele au început a fi reparate şi printre pietrele unor ziduri seculare au ieşit la iveală lirele turceşti din aur ce au înfierbântat minţile multora. Căutătorii n‑au întârziat să vină, unii chemaţi chiar de stareţi prin locuri unde se presupunea că mai sunt ascunse comori. Detectoarele de metale au ajuns unelte în mâna unor monahi specializaţi în această nouă ”ascultare”, dar şi mai grav este faptul că au fost chemaţi şi practicanţi ai unei metode de căutare deloc creştină, radiestezia, despre care reformatorul Martin Luther afirma cu secole în urmă că astfel de căutări se fac în colaborare cu diavolul, bun cunoscător al celor ascunse sub pământ, unde se află întunecatele lui locaşuri.
Realitatea decadenţei globale poate fi percepută individual şi „prelucrată” interior în chipuri diferite, după cât de pregătit sufleteşte este fiecare. Astfel, vraciul ce umbla cu beţişoarele pe cărările athonite, aşteptând să le vadă tremurând deasupra mormintelor aurifere, deşi însoţit de un venerabil pater localnic, a adus unora tulburare, altora o detaşată indiferenţă, altora prilej de rugăciune, iar celor care l‑au chemat, pagubă sufletească. Vedem cât de mare e.

Valoarea distructivă a banului ‑ Time is money
vs. Timpul este viaţă

Viaţa este timpul dintre naştere şi moarte, câteva decenii dăruite fiecăruia de Creator pentru a ne pregăti intrarea netrupească în veşnicia imaterială, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.” Cei treizeci de arginţi primiţi de Iuda Iscarioteanul de la sinedriu pentru trădarea Domnului, l‑au rupt de sfinţenia apostolică şi l‑au aruncat în focul gheenei. Alegerea a fost a lui, deşi avusese multe prilejuri să renunţe la capcana pungii păcătoase. Doar după ce s‑au cutremurat cerurile şi pământul din temelii, după deicidul de la Golgota, a resimţit sărmanul Iuda greutatea păcatului săvârşit pentru acei arginţi otrăviţi. Niciodată viclenia nu va aduce cuiva un câştig rodnic, ci doar un câştig de dureri. Banul are valoare reală atunci când este câştigat prin sudoarea muncii cinstite, altminteri, prin necinste şi înşelăciuni, capătă o putere distructivă ce loveşte ca un bumerang pe bietul înşelat de propria‑i înşelăciune.
Sărăcia asumată de monahi ni se arată a fi cea mai bună apărare în faţa ispititoarelor oferte. Dar aceste capcane s‑au înmulţit şi răspândit în căutarea prăzilor lipsite de apărarea interioară a conştiinţei călugăreşti ce poate fi amorţită treptat cu gândul care îndreptăţeşte păcatul banului strâns şi ascuns. Unde?…

…„unde molia şi rugina
le strică şi unde furii le sapă
şi le fură”…

Dincolo de legământul sărăciei voluntare, monahul trebuie să împlinească şi pe acela al ascultării, al supunerii totale faţă de stareţ şi să participe direct la muncile zilnice al obştei, după priceperi sau specializări dobândite în educaţia fiecăruia. Unele meserii au o căutare deosebită, cum este aceea de sobar în Muntele Athos, unde focul încălzeşte chiliile în jur de cinci luni pe an. Cine ştie bine să construiască sobe şi să le repare când e nevoie, are mare căutare şi este bine plătit. Un asemenea meşter bun, mult solicitat, lucra cu binecuvântarea stareţului ce primea plata lucrului de la cei care îl angajau pe călugărul sobar. Dar cum se mai întâmplă, se mai iveau şi alte lucrări prin apropiere ce aduceau câştiguri suplimentare, tăinuite de bietul om căzut în ispita şoaptei: „păstrează banii pentru trebuinţele tale, vei avea nevoie de un doctor, de medicamente, ochelari, dentist, o carte, doar e munca ta, nu‑i furi.” Şi gândul că vine bătrâneţea cu neputinţele ei l‑a făcut să înceapă să strângă în ascuns banii, fără să ţină seama de avertismentul Lui Hristos, „Nu vă adunaţi comori pe pământ”. Văzând Domnul că bietul sobar căzuse în patima lăcomiei de bani, nu o mărturisea duhovnicului şi îndrăznea a se împărtăşi spre osândă şi se împietrise în păcat fără vreun gând de îndreptare, a trimis îngerul morţii la el. Când fraţii l‑au găsit fără suflare şi se pregăteau să‑l îngroape, au descoperit cu uimire şi durere că ciorapii erau plini cu banii tăinuiţi. Au plâns cu toţii, nu s‑au atins de ei pentru că acele multe parale erau otrăvite de viclenia demonului care‑l ispitise. Nu se puteau folosi la nimic bun. Erau arginţii care au surpat un suflet care se legase de ei. Sărmanul sobar a fost înmormântat cu ei şi au putrezit împreună.
Deci să luăm bine aminte la îndemnul Dumnezeului nostru Iisus Hristos:
…„adunaţi‑vă comori în cer, unde nici molia nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură; că unde‑ţi este comoara, acolo‑ţi va fi şi inima!”