Revista:

Nemuritorul Hristodulos, fericitul Arhiepiscop

id66_1.jpg.jpg

Oamenii mari nu mor niciodată. Ei trăiesc în fiecare semen, în toţi aceia în care au dăruit câte ceva din sufletul lor.
Aşa a fost fericitul întru pomenire Hristodulos, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada. Un ierarh mare cât un “mun­te“, cald la suflet, competent, puternic, înfocat, misionar, liturg strălucit, priete­nos, binevoitor, smerit, iertător. Părinte cu inimă deschisă pentru toţi, deopotrivă.
Marele ierarh al Bisericii a fost printre cei mai cunoscuţi slujitori ai Ortodoxiei de pretutindeni. A călătorit în toată lumea şi a avut prieteni în nenumărate ţări, oraşe şi mănăstiri. Am avut bucuria şi privilegiul să‑l întâlnesc în câteva rânduri şi să slujesc în soboare prezidate de fericita sa persoană. Te impresiona din primul moment şi păstrai apoi, ca şi cum l‑ai fi cunoscut “de când lumea“, amintirea unui om de neînlocuit.

 

Arhiepiscopul Hristodulos a fost călugăr de vocaţie. Şi‑a început ucenicia „aproape de cer“, la Mănăstirea Varlaam de pe stâncile Meteorei şi a iubit apoi înălţimile teologiei şi ale iubirii creştine, devenind un slujitor devotat al Bisericii, ca ierodiacon, arhimandrit şi arhiereu.
Prin ce a rămas celebru Arhiepiscopul Hristodulos?
În primul rând printr‑un spirit organizatoric desăvârşit care a ridicat mult prestigiul Bisericii. A pus ordine în toate instituţiile eclesiale şi a rânduit slujitori pricepuţi, cu vocaţie misionară şi elan tineresc.
A fost un orator iscusit, un model în domeniu, captivând auditoriul în mod total. Aşa se face că la îndemnul lui s‑au adunat în Atena peste două milioane de credincioşi, într‑o zi de duminică, apărând drepturile Bisericii şi demnitatea credinţei ortodoxe. La fel l‑au aşteptat oamenii la Tesalonic şi‑n alte oraşe importante ale Greciei.
S‑a adresat în multe rânduri tinerilor, îndemnându‑i să trăiască conform conceptelor evanghelice, să aibă curajul mărturisirii iubirii lui Dumnezeu în viaţa lor şi a societăţii secularizate.
Apărând Biserica, pe slujitorii şi credincioşii ei, arhiepiscopul Hristodulos şi‑a făcut mulţi duşmani din diverse cercuri şi poziţii sociale.
Inima lui a bătut doar pentru Ortodoxie, pentru frumuseţile şi valorile ei, pentru creştinătatea întreagă, afirmând adeseori necesitatea unui mesaj creştin pentru bătrânul continent european.

În vizitele pe care le‑a făcut la Iaşi Arhiepiscopul Hristodulos i‑a impresio­nat pe toţi deopotrivă. În catedrală a slu­jit dumnezeieşte, ca odinioară în isto­ricul Constantinopol, cu distincţie şi eleganţă liturgică. A cuvântat ca un mare ierarh, cu suflet şi cu trăire înaltă, cu multă căldură şi miez. S‑a bucurat de întâlnirea cu oamenii, cu studenţii teologi şi cu mulţimea de clerici. Avea un zâmbet curat pentru fiecare şi un cuvânt bun, după zisa psalmistului.
La o agapă a cântat de mai multe ori în româneşte imnul patriarhal care‑i plăcea şi de asemeni, multe cântări din tezaurul de cult al Bisericii Ortodoxe. Era îndrăgostit de muzică şi purta în fiinţa lui dorul după slujirea totală a Sfântului Altar. Se observa acest lucru din felul lui de a se manifesta, nu doar în locaşurile de cult ci şi în afara lor.

 

Fericitul Arhiepiscop a fost şi un prieten adevărat. Mulţi păstrează amintirea acestei dăruiri totale pentru alţii şi a bunătăţii lui fără margini, chiar şi atunci când unii nu o meritau.
În perioada grea a suferinţei prin care a trecut mulţi au încercat să‑l lovească, aşa cum de altfel s‑a întâmplat şi în urmă cu trei sau patru ani. N‑a răspuns în acelaşi mod şi nu i‑a privat pe aceştia de zâmbetul lui prietenesc şi cald.
Arhiepiscopul Hristodulos a întins mâ­na celor aflaţi în necazuri şi‑n mari su­­ferinţe. Astfel, populaţia săracă din mul­te ţări ale lumii a primit sub formă de ajutoare alimente, haine şi bani prin fundaţia “Solidaritatea“ a Arhiepiscopiei Atenei.
A fost „primul şi în preferinţa lumii“ după cum titra un cotidian elen şi a condus “cârma Bisericii cu mâini puternice“. Cu vorbire înfocată şi înflăcărată, Arhiepiscopul s‑a adresat mereu inimilor care aşteptau cuvântul mântuitor.
Cine ar putea uita omiliile rostite la Iaşi în timpul vizitelor oficiale pe care le‑a făcut Bisericii Moldovei în 2000 şi 2003?
Cum am putea trece în uitare „zicerile“ lui la întâlnirile pe care le‑am avut în toţi aceşti ani?

Arhiepiscopul Hristodulos, acum de fericită pomenire, s‑a mutat în Ceruri, să cânte cu îngerii înaintea Prea Sfintei Treimi.
A fost odată, la cumpăna dintre milenii, în vremuri zbuciumate, un ales păstor în pământurile vechii Elade. Faptele lui trecuseră în toate ţinuturile, până la marginile lumii. Iubirea lui era asemeni unui izvor care curgea mereu. Din el se adăpau toţi cei vrednici dar şi cei nevrednici, mulţi la numărul lor.
Zâmbetul lui avea strălucirea răsăritu­lui din apele azurii ale Mediteranei. Cu­vântul lui, asemenea cu al ierarhilor din veacurile de aur ale Bisericii. Umplea văz­duhul şi sufletele.
Au fost toate acestea adevărate. Şi alte­le multe s‑ar putea spune. Despre el vom afla din cele scrise în cărţile din ceruri. Se află acolo tomuri peste tomuri adunate. Pe pământ nu are nevoie de omagii. Ele trec odată cu toate ale lumii acesteia.

Arhiepiscopul Hristodulos nu a mu­­rit. S‑a mutat la veşnicele bunătăţi, pre­gă­tite celor care‑L caută pe Domnul vieţii.
La înmormântarea Sa, jumătate din po­pulaţia Atenei a ieşit în stradă să pri­mească ultima binecuvântare a păsto­rului celui bun. Trupul lui, sfinţit de su­fe­rinţă grea, a fost aşezat pe un afet de tun şi a fost purtat, într‑o grandioasă ceremonie, pe străzile principale din centrul Atenei.
Marile bulevarde deveniseră neîn­că­pă­toare. Oamenii strigau –„nemuritorul“, „vrednic este“ şi chiar „Sfânt“, printre lacrimi şi revărsări de petale şi flori.
Pe un bener uriaş era scris cu litere de‑o şchioapă: „Conducătorii popoarelor nu mor niciodată“…
Aşa l‑au considerat grecii pe Arhiepiscopul Hristodulos: un mare conducător. Un om care i‑a iubit şi le‑a deschis braţele tuturor, ca un părinte bun şi iertător.
Considerat personalitatea publică cea mai iubită în Grecia, păstorul Bisericii încreştinate de Marele Pavel a fost omul care se naşte „odată la o sută de ani“, cum afirmau canalele media în zilele trecerii sale în veşnicie.
Când am văzut respectul pe care oamenii l‑au arătat, mi‑am zis că lupta lui n‑a fost în zadar. Cuvintele lui n‑au fost spuse în vânt. Ele au căzut până la urmă în pământ bun şi au rodit însutit.
M‑am dus la Atena, cu binecuvântarea Prea Fericitului Părinte Patriarh Daniel, să‑l mai văd încă o dată. Eram, de fapt, dator. În urmă cu cinci ani, când a plecat de la Iaşi către Atena, la scara avionului Arhiepiscopul mi‑a spus: „te aştept la Atena“.
De atunci nu ne‑am mai întâlnit. Eram, aşadar, dator cu o vizită. Mi‑am plătit datoria în ultimul ceas. El, nemuritorul Hristodulos, va înţelege aceasta…