Revista:

Parintele Clement Paunescu despre voia lui Dumnezeu

id72_1.jpg.jpg

‑ Părinte Clement, cum aţi ajuns să luaţi calea mănăstirii?
‑ Eu am ajuns în mănăstire la o vârstă mai înaintată, am venit la vâr­sta de 35 de ani. A fost o lucrare a lui Dumnezeu pentru că nu‑mi trecea prin gând înainte de anii ‘90 că aş putea să ajung vreodată monah. Eu am fost căsătorit, am şi un copil, şi prin el a lucrat Dumnezeu ca să ajungem cu toţii la mănăstire. Băiatul nostru, după clasa a opta, era prieten cu nişte elevi de la seminarul din Curtea de Argeş, şi cu toţii se hotărâseră să plece la o mănăstire din Moldova. Atunci duhovnicul ne‑a spus că dacă tot pleacă copilul, de ce nu l‑am însoţi şi noi? Şi aşa am făcut. Îl aveam duhovnic pe părintele Inochentie de la Frăsinei şi la sfatul dânsului eu am ajuns împreună cu copilul la Slănic, iar soţia la mănăstirea Robaia. Bineînţeles că între timp am luat legătura cu Prea Sfinţitul Calinic care a fost de acord, copilul a continuat seminarul, a terminat şi Teologia… dar el acum este în lume, a plecat din mănăstire. A terminat şi Dreptul după Teologie, iar acum lucrează la un birou notarial, e căsătorit, are şi un copil. Noi, părinţii, am rămas în mănăstire. Aşa a vrut Dumnezeu. Ăsta e începutul vieţii noas­tre monahale, eu la Slănic, iar soţia la Robaia.
La Slănic, după o vreme, eu fiind mai în vârstă, părintele stareţ m‑a nu­mit econom, iar mai târziu PS Calinic m‑a adus la Aninoa­sa. Erau condiţii foar­te vitrege, mănăs­tirea nu mai funcţiona de mulţi ani, biserica mănăstirii era de parohie, nu aveam nici o cameră în care să locuim…. M‑am gândit că nu avem cum să intrăm în conflict cu sătenii, stăm o perioadă şi apoi ne întoarcem la Slănic. Dar Sfântul ierarh Nicolae cred că hotărâse altceva. Pentru că, la venirea mea de la Slănic la Aninoasa, părintele stareţ  Teofil Bădoiu nu a fost de acord la început, iar apoi după ce am discutat cu dânsul îmi spune: „Ştii ceva, dacă o fi lucrarea Sfântului ierarh Nicolae, care este ocrotitorul Aninoasei, o să reuşeşti, că poate vrea Sfântul să refacă viaţa monahală la Aninoasa“. Sfinţia sa (părintele Teofil, n.red.) este de aici din zonă, din Vlădeşti, şi povesteşte: „Atunci când am ajuns eu la Slănic, la optsprezece ani, un bătrân al satului mi‑a spus: măi copil sărac cum eşti şi orfan, ce‑ar fi să te rogi la Sfântul Nicolae; uite când cântă cocoşul la douăsprezece noaptea roagă‑te la el că poate ţi‑o rândui şi ţie ceva în viaţă. Şi uite, te duc la Slănic să vezi şi tu ce‑s ăia călugări“. Şi l‑a dus bătrânul la Slănic şi a rămas acolo. Aşa că părintele Teofil mi‑a dat şi un preot, părintele Visarion, şi un diacon. Şi aşa am ajuns la Aninoasa. Apoi au început să ne vină ajutoarele, mai întâi am făcut biserica satului, şi iată că au trecut şapte ani si sunt tot la Aninoasa şi chiar mi se pare că aici e casa mea acum.
‑ Aţi venit doi preoţi şi un diacon. Acum care e obştea mănăstirii ­Aninoasa?
‑ Am venit doi preoţi şi un diacon, dar la Slănic locul e mult mai retras. Şi părinţii, când au văzut că aici suntem în mijlocul satului, trebuia să slujim cu preotul paroh, liniştea cam dispăruse, începusem lucrările de renovare a mănăstirii, au început să ducă dorul liniştii de la Slănic. Aşa că după Paşti, în 2001, am rămas doar eu cu un frate de la seminar şi cu băiatul meu, care venea tot de la seminar, pentru a putea face slujbele. Şi am zis că după ce termin biserica satului mă întorc şi eu la Slănic, iar Prea Sfinţitul să ia o hotărâre cu mănăstirea. Dar când am făcut slujba de sfinţire a bisericii satului, pentru agapă Prea Sfinţitul mi‑a zis să apelez la maica stareţă de la Robaia să‑mi dea nişte maici să mă ajute. Iar după sfinţire Prea Sfinţitul Calinic îmi spune: „ce‑ar fi să mai opreşti maicile cu tine ca să ajute să faci şi tu curăţenie, să aranjezi biserica şi totodată ia apucă‑te să faci şi slujbe“.
‑ V‑a luat încetişor…
‑ Da, da. Apoi am început să facem slujbele, maicile nu vroiau să ră­mână pentru că şi Robaia, ca şi Slănic, este o mănăstire mai retrasă, dar Prea Sfinţitul le‑a zis: „Staţi acolo până vin eu“. Prea Sfinţitul tot nu mai venea, ele au început să se obişnuiască cu sluj­ba. Şi chiar dacă suntem în mijlocul satului, zidurile acestea ne conferă ocrotire şi linişte, şi încet‑încet, în februarie 2002 una din surori, maica Heruvima, a fost călugărită de Prea Sfinţitul, care a pus‑o şi stareţă. În august a venit Prea Fericitul Teoctist în vizită la noi şi a transformat mănăstirea din mă­năstire de călugări, cum fusese înainte, în mănăstire de maici. Acum sunt 10 vieţuitoare, iar eu am rămas preot slujitor.

Voia proprie
şi voia lui Dumnezeu

‑ Părinte, să intrăm acum în viaţa duhovnicească, în viaţa de zi cu zi a unei mănăstiri. Care sunt greutăţile călugărului dintr‑o mănăstire situată în mijlocul unui sat?
‑ Să ştiţi că greutăţi nu sunt. Putem spune că sunt mai multe avantaje în mijlocul satului. Când eram la Slănic pentru toate nevoile materiale trebuia să mergem câţiva kilometri, aici în 5 minute am rezolvat problema aceasta. Dacă ai nevoie de un om la lucru, iarăşi e mai simplu aici. Că eşti în mijlocul satului sau în pustie, problema este tot a ta, este tot în tine însuţi. Altminteri, cred că ne facem noi o falsă iluzie că dacă te duci în mijlocul muntelui poţi spori mai uşor duhovniceşte. Să ştiţi că lupta e aceeaşi. Important e să ceri ajutor la Dumnezeu şi să te învingi pe tine, asta e lupta pe care orice creştin trebuie să o dea. Nu pot să spun că e mai greu aici, în mijlocul satului. Eu am ajuns duhovnic la maici, fără să vreau, la o vîrstă totuşi tânără, am 48 de ani. Nici nu m‑am gândit vreodată la lucrul acesta. Dar dacă Dumnezeu aşa le‑a rânduit… Să ştiţi că eu am simţit din plin aici, ajutorul Sfântului Nicolae. Oamenii când vin şi văd sunt tentaţi să spună, iată ce a făcut părintele…..dar eu vă spun că de câte ori m‑am apucat să fac un lucru, eu, cu ideea mea, am capotat, niciodată nu mi‑a ieşit. Şi ziceam: „Doamne nu pot“. Şi deodată venea un ajutor. Şi cine ajuta? Sunt comvins că Sfântul Ierarh Nicolae. Eu am o fire mai iute, de mândrie ştiţi că nu scăpăm niciodată, şi cred că Dumnezeu a rânduit aşa, eu să încerc, să nu pot, şi numai apoi să vină ajutorul. Şi degeaba zic oamenii: iată ce a făcut Clement, nu mai pot să mai zic că am făcut eu, pentru că ştiam de unde a venit ajutorul.
‑ Cum să ne tăiem această voie proprie care ne „munceşte“ şi pe noi cei din lume şi pe monahi deopotrivă?
‑ Scopul vieţii noatre e mântuirea. În Scriptură vedem ce zice Mântuitorul întrebat fiind cine poate să se mântuiască: omul nu poate, dar ce e cu neputinţă la om e cu putinţă la Dumnezeu. Şi atunci ce trebuie să facem? Să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Aparent e simplu, dar când începi să pui în practică, vezi cât de greu este. Să ştiţi că noi cei care venim în mănăstire avem un mare avantaj în a ne  lăsa în voia lui Dumnezeu. De ce? Eu când eram căsătorit îi spusesem duhovnicului meu că aş vrea să plec în mănăstire că îmi simt viaţa grea, şi ţin minte că atunci părintele mi‑a dat cu crucea în cap: „Nu te mai gândi la aşa ceva, ai soţie, copil, asta ţi‑e crucea, du‑o“. Iar după vreo 4‑5 ani, când băiatul mi‑a spus că el vrea să plece în mănăstire, pentru mine a fost un lucru extraordinar, pentru că eu îmi luasem gândul de la mănăstire. A te lăsa în voia lui Dumnezeu în mănăstire este un lucru mai uşor pentru că acolo îţi dai sufletul şi viaţa ta în mâna celui care conduce. Dacă faci ascultare, ştiţi ce uşor merg celălalte lucruri? Ce ispite să vină la tine dacă tu, când îţi vine un gând, îl şi spui, ceri blagoslovenie? Dacă citiţi vieţile ultimilor sfinţi, chiar dacă nu sunt declaraţi – Paisie Aghioritul, Porfirie, Sofronie –, vedem că au sporit extraordinar de mult nu cu o nevoinţă excepţională, ci în primul rând cu ascultare, cu o ascultare desăvârşită. Şi noi, în mănăstire, putem spori întrebând mereu: „Ce să fac?“. Pe când în lume e mai delicat. Cu toate că şi în lume se poate face ascultare. Mai ales după ce te căsătoreşti, să nu faci nimic până nu întrebi şi soţia, să fie pe rând fiecare stareţ sau stareţă, şi atunci aflăm voia lui Dumnezeu. Din punctul acesta de vedere, noi, monahii avem un avantaj. Dar aici e lupta, că nu prea facem nici noi ascultare. Mai ales în ultimul timp zicem: de cine să ascultăm că nu mai sunt oameni duhovniceşti, nu mai sunt stareţi şi duhovnici cu viaţă sfântă. Dar mie mi‑a arătat viaţa mea petrecută în mănăstire că dacă te duci la cel pe care îl întrebi, care ţi‑e stareţ, care ţi‑e duhovnic, dacă te duci să iei cuvânt din gura lui Dumnezeu să ştiţi că primeşti cuvânt care te poate duce pe calea mântuirii. L‑am cunoscut pe părintele Rafail Noica, de două ori m‑am întâlnit cu sfinţia sa. Multe lucruri nu le‑am înţeles atunci. Sfinţia sa vorbea, eu ziceam: „da, da“, dar în mintea mea: „da, da, dar cum?“. Şi, din respect, nu îl contraziceam. Dar vă spun că au trecut 7‑8 ani de la ultima întrevedere, dar şi acum îmi trec prin minte multe din cuvintele pe care mi le spunea atunci. Îmi spunea, eram călugăr pe atunci: „Când te duci la mărturisire, gândeşte‑te că duhovnicul din faţa ta e un conductor, un mijlocitor între tine şi Dumnezeu. Prin el vine cuvântul lui Dumnezeu şi roagă‑te să afli cuvânt de folos pentru tine“. Iar acum ca duhovnic, când vine cineva să se spovedească prea puţin să asculţi ce spune, ci să te rogi: „Doamne, dă‑mi cuvânt de folos pentru mântuire“. Vă spun, vin oameni şi spun: „Vai, părinte ce mi‑aţi spus“, „Ce ţi‑am spus?“, „Păi, uite chiar aşa mi s‑a întâmplat…“. Păi cine, eu am fost la aşa înălţime să‑i spun?… Nu! Omul a venit cu sinceritate, cu credinţă, iar apoi Dumnezeu mi‑a pus cuvânt şi a fost de folos.
Să ştiţi că am ajuns la concluzia că nimic nu e la întâmplare. Gândiţi‑vă că dacă timpul conceperii mele era amânat cu o zi sau cu o oră nu mai eram eu. Deci, efectiv, a fost voia lui Dumnezeu, deci El din dragoste m‑a adus pe mine în viaţă, m‑a chemat la acest dar al vieţii. De ce a făcut‑o? Tot din dragoste, ca să împartă cu mine lumea aceasta. Faptul că am venit la mănăstire la Slănic, apoi la Aninoasa, făcând ascultare, nu este lucrarea lui Dumnezeu, nu este voia lui Dumnezeu? Atunci nu trebuie sa fac ascultare de cel mai mare, de episcop, de stareţ? Atunci eu nu trebuie să văd în episcop, el fiind cel care m‑a adus aici, pe omul trimis de Dumnezeu care mă ajută pe mine la mântuire? Şi aşa ar trebui să vedem toate lucrurile, mai ales noi cei din mănăstire. Înainte de a veni în mănăstire, normal că cercetezi mănăstirea, trebuie să fii legat de ceva, de stareţ, de duhovnic, trebuie să îţi placă locul. Şi faci pasul. Şi atunci înseamnă că aceea este voia lui Dumnezeu şi trebuie să asculţi. Vă spun, eu regret mult faptul că perioada de început, în care trebuia să ascult, a fost prea scurtă. După ce am fost făcut econom, responsabilitatea a devenit mult mai mare. Când eşti începător, e mai simplu. Dar doar după ce ai responsabilităţi înţelegi ce bine era când doar făceai ascultare. E o linişte interioară extraordinară pentru cel care ascultă. Aici la noi, la Aninoasa, sunt zece maici surori. Stareţa este una din cele zece surori, participă la toate ascultările, exact ca toate celălalte. Noi am avut şi un avantaj că am început de la zero. Şi am început întocmai cu ce spun Sfinţii Părinţi: este totul de obşte, chiar stareţei i‑am spus că este una dintre celălalte vieţuitoare, dar cu mai multe responsabilităţi. Pentru că Mântuitorul Însuşi a spus că cine vrea să conducă, să fie slugă celorlaţi. Nu pot acum să spun că noi, la Aninoasa, suntem o mănăstire duhovnicească. Pentru că văd că atunci când vine câte o ispită, imediat ne clătinăm. Se cunoaşte o mănăstire în care viaţa a curs fără întrerupere, şi nu e cazul nostru unde viaţa mănăstirească nu a existat mai bine de o sută de ani. Doar după ce curge o generaţie se poate spună că s‑a înfiinţat o mănăstire, deci noi mai avem… În mănăstire, greutatea este să te laşi în voia lui Dumnezeu. Dacă reuşeşti totul decurge bine şi uşor.
‑ Aţi vorbit de voia lui Dumnezeu în mănăstire. Părinte Clement, dumneavoastră aţi fost şi căsătorit, înainte de a intra în mănăstire. Dar în lume cum poţi afla voia lui Dumnezeu?
‑ În primul rând să avem un duhov­nic, cred că acesta este cel mai important lucru. Apoi, să ştiţi că nu sunt nişte norme pentru fiecare. Nu ştiu dacă aţi privit cum uneşte Dumnezeu oamenii, cuplurile. Unui bărbat cu o fire mai iute, îi dă o soţie mai calmă. Unei soţii mai vrednice, îi dă un soţ puţin mai… încet. Şi atunci duhovnicul – pentru că este bine pentru cei care sunt în lume să se spovedească toată familia la acelaşi duhovnic – eu cred că găseşte soluţia. Şi nu este nici o ruşine ca soţul să audă din gura duhovnicului: „Ia fă şi ascultă ce zice soţia“. Conflictul apare în familie din alt punct de vedere, şi anume din faptul că darurile pe care noi le avem, cerem să le aibă şi partenerul nostru. Sunt eu mai vrednic, sunt supărat că soţia este puţin mai înceată, uitând că dacă şi ea ar fi la fel de vrednică, nu aş mai avea bucurie în darul meu. Dar iată că Dumnezeu le rânduieşte în aşa fel încât să găsim bucurie în toate. Este un lucru extraordinar. Soţia, copii, părinţii, vecinii, locul de muncă sunt ideale pentru fiecare dintre noi. Să vă spun de ce. Dacă nu ar fi aşa, la Judecată am zice: „Doamne eu aş fi mers pe calea mântuirii dar soţia, copii, locul de muncă…m‑au tras înapoi“. Nu, o să vedem Dincolo că toate au fost cele mai bune pentru noi. Timpul în care trăim. Eu, Clement, trăiesc timpul cel mai bun al mântuirii mele. Degeaba spun că dacă eram eu pe timpul nu ştiu care, când viaţa era duhovnicească… Credeţi că aş fi făcut ceva? Nu. Poate nici nu m‑aş fi mântuit. Iată, acum este timpul optim pentru mântuirea mea şi aşa trebuie să gândim fiecare.

Libertate şi ascultare

‑ Părinte, ne spuneaţi că aici la Aninoasa aţi luat‑o de la zero, cu viaţa de obşte, cu slujbele. Cât de importante sunt slujbele din biserică pentru viaţa unui monah?
‑ Dacă nu începeam cu slujbe nu mai eram aici. V‑o spun cu toată convingerea. Când am venit aici, trei vieţuitori eram, am pus rânduială Sfânta Liturghie zi de zi, apoi slujbă de noap­te. Chiar dacă regulamentele spun că cele şapte laude se fac acolo unde este mănăstire cu doisprezece vieţuitori. Şi asta ne‑a adus sprijin, chiar şi în cele materiale. Noi nu am plecat să cerem bani, dar, gândiţi‑vă, Nicolae îl cheamă pe cel care semnat pentru începerea lucrărilor mănăstirii, Nicolae îl cheamă pe Secretarul de Stat care ne‑a ajutat. Cred că Sfântul Nicolae, dacă a văzut rânduiala pe care o făceam, a început să ne ajute şi în partea materială. Aţi întrebat ce importanţă au slujbele? Sunt vitale. Dacă într‑o zi eu, din nu ştiu ce motiv, nu fac Sfânta Liturghie, ştiţi cum suntem în ziua aceea? Nu numai eu, toată mănăstirea. Obosiţi…simţim că ne lipseşte ceva. E firesc, vă daţi seama, ce e Sfânta Liturghie. Acolo fiecare ne încărcăm cu această energie divină, cu lucrarea Duhului Sfânt.
‑ Maicile participă toate la slujbă?
‑ Singura slujbă la care nu participă toate maicile e vecernia, unde fac prin rotaţie, dar la Sfânta Liturghie şi la Miezonoptică merg toate maicile. Chiar am avut odată o discuţie cu Prea Sfinţitul Calinic, căruia i s‑a părut că am programul cam… încărcat pentru un număr aşa de mic de maici, şi a zis să le mai las noaptea. Dar noi nu obligăm pe nimeni să vină la slujbe. Mi s‑a întâmplat ca o soră, după ce a făcut o ascultare mai grea în timpul zilei, să‑mi spună că nu ar veni noaptea la slujbă. După un timp o văd la slujbă. Mi‑a spus că nu putea să doarmă, simţea că nu are linişte. Sincer vă spun cea mai mare libertate am simţit‑o în mănăstire. Chiar dacă privind din exterior ţi se pare altcumva, călugărul e oprit să nu facă aia, să nu facă aia… După viaţa din lume, după ce am ajuns aici, mi‑am dat seama ce căutam încă din copilărie…
‑ Aici între zidurile astea înalte de 6 metri şi groase de 2 metri…
‑ Da, da. De copil nu‑mi plăcea nici­odată programul. L-am auzit pe părintele Constantin Coman, la o conferinţă în 2006, despre modul în care noi am fost educaţi şi modul în care societatea ne educă. Şi i‑am dat atât de multă dreptate. Spunea părintele: ni se spune nu fă asta, nu bea, nu chiuli de la ore, nu fuma, ­atunci libertatea ni s‑a luat. Iar omul când începe să simtă că poate să facă şi altceva decât i se spune, atunci consideră că libertatea înseamnă a bea, a fuma, a chiuli de la ore. Şi e fals. Gândiţi‑vă că Dumnezeu îi spune lui Adam: ai în faţă blestemul şi binecuvântarea, viaţa şi moartea, şi l‑a lăsat. Mergeţi pe ce drum vreţi. Ce bine ar fi să facem şi noi asemenea, să‑i pui în faţă omului, uite: asta e bine, asta e rău. Eşti tentat la început, pentru că eşti ispitit, să mergi în lucrurile care nu sunt bune. Dar te loveşti cu capul şi îţi dai seama şi te întorci apoi în partea cealaltă. Dar dacă tu eşti forţat tot timpul să mergi spre lucrurile bune, atunci eşti mereu tentat să fii liber. Când am venit în mănăstire mi‑am dat seama că simţeam totdeauna că vreau să fiu liber. Dar nu ştiam  să fiu liber. Că ceea ce îmi dădea libertatea, cam evitam. Adică mergeam şi eu în biserică, dar mă cam plictiseam. Apoi după anii ‘90 s‑a schimbat, a venit darul lui Dumnezeu şi a început să‑mi placă. Fără să mă forţeze nimeni, am simţit că aici găsesc libertatea. Aşa şi aici, la mănăstire, gândiţi‑vă că un om vine singur la Dumnezeu, dintr‑o chemare, dintr‑o dorinţă. Şi noi să punem reguli, să‑l obligăm? Bineînţeles că un om care vine în mănăstire şi nu are chemare necesară, iar obştea îşi vede de rânduiala ei, nu stă, pleacă. Slujbele în mănăstire sunt importante mai ales acolo unde se întâmplă această chemare. Cum vă spuneam cu sora, cum să aibă ea linişte şi să doarmă când toată obştea e la rugăciune? Acum, în ultimul timp chemarea pare a lipsi, nu prea mai vin tineri la mănăstire. Dar eu cred că acum e timpul în care se coace generaţia aceea de monahi din anii ‘90. Într‑o discuţie cu părinţii unei fete care vroia să rămână în mănăstire, ei aduceau argumente că fata e deşteaptă, e bogată, e frumoasă, iar în mănăstire ar trebui să intre oameni mai sărăcuţi. Iar eu le‑am spus: „Bine că lui Dumnezeu îi dăm tot ce e mai urât, ce e mai prost, exact cum a făcut Cain“. Generaţia care a intrat în mănăstire în anii ‘90 au fost oameni de cea mai bună calitate, şi acum trebuie să aşteptăm să se maturizeze această generaţie şi atunci va putea să dea un impuls şi tineretului. Când am rămas singur la Aninoasa, m‑am dus să iau sfat de la părintele Teofil Părăian şi de la părintele Arsenie Papacioc, că nu ştiam ce să fac. Iar părintele Arsenie mi‑a zis: „Părinte, mănăstire de maici, şi ştii de ce? Pentru că mult mai greu este acum pentru o fată să se mântuiască în lume pentru că, iată, cu avorturile, cu căsătoria, sunt mult mai multe probleme, iar când ele încep să‑L simtă pe Hristos, cel mai curat şi mai frumos lucru e să vii în mănăstire“. Şi iată că ceea ce a zis părintele s‑a împlinit.

Călugărul trebuie să se bucure de două lucruri în mănăstire: când aude clopotul sunând şi când ajunge în chilie

‑ Pe lângă slujbele din biserică este şi rânduială de chilie. Aici ce ne puteţi spune: dacă sunt slujbe mai multe sau ascultare, se reduce pravila de la chilie? Cum este acest dialog între chilie şi slujbele din biserică în viaţa unui monah?
‑ Nu se reduce pravila de chilie fiindcă fiecare simte că atunci când eşti la chilie e o lucrare specială. Călugărul trebuie să se bucure de două lucruri în mănăstire: când aude clopotul sunând, pentru că se duce să se întâlnească intim cu Hristos, şi când ajunge în chilie. De ce? Pentru că este singur şi iarăşi este chemat să comunice cu Dumnezeu prin rugăciune. Eu nu am rânduit aici un canon special de rugăciune. Ştim cum regulamentul nostru monahal spune că un călugăr face atâtea metanii, etc., dar eu am lăsat la apecierea fiecăruia să facă şi numărul de metanii, şi numărul de închinăciuni, şi cât citeşte din Psaltire. Dar să ştiţi că sunt ferm convins că fac mai mult decât le‑aş fi dat eu. Şi vă spun de ce. Nu ascult pe la uşi, cum făceau unii bătrâni şi dacă nu auzeau nimic băteau în uşă, dar văd că maicile nu se adună câte două ‑ trei, ci fiecare cum are timp liber pleacă la chilie.
‑ Într‑o mănăstire este mult timp acordat ascultărilor acestea fizice? Sunt mănăstiri în care munca fizică este atât de mare, încât nu mai rămâne timp de liniştea chiliei de care ne vorbeaţi.
‑ E adevărat lucrul ăsta. Şi chiar vorbeam cu Prea Sfinţitul Calinic şi îmi spunea: „Părinte Clement, ce să facem? Suntem o generaţie de sacrificiu pentru că noi a trebuit să luăm totul de la zero. Şi a trebuit să ridicăm ziduri, să facem la mortare, şi multe alte lucruri“. Se munceşte într‑adevăr, se munceşte cam mult. Şi la noi, la Aninoasa se munceşte cam mult. Dimineaţa la ora 6 avem deşteptare, la ora 7 slujba, se termină sfânta Liturghie pe la ora 9, după o jumătate de oră de pauză – ascultare până la ora 12.30, când se dă masa. Apoi pauză până la ora 3 după-amiaza. De la 3 până la 6 seara ascultări, şi de la 6 până la 12 noaptea când începe miezonoptica sunt iarăşi libere. Iar după miezonoptică de la 2.30 odihna. Am auzit şi eu de unele mănăstiri în care ascultarea aceasta fizică e cam multă. Dar să ştiţi că şi un pai dacă îl muţi de aici dincolo şi faci lucru acesta pentru Hristos vine bucuria. Pentru că, gândiţi‑vă cum erau înainte călugării: toată noptea stăteau la privegheri şi apoi ieşeau la ascultări. Pe noi nu ne mai ajută nici trupul. La Aninoasa avem un avantaj: stareţa este cea care vine şi merge la sapă cu obştea, merge la fân cu obştea, face şi celălalte ascultări. Nu e nici ea de fier, şi când oboseşte, zice: „ia să luăm o pauză“, şi atunci nu poate să se plângă nimeni. Cred că dacă se fac lucrurile aşa, nu se pot face tulburări pe seama ascultării. Apoi despre altă mănăstire în care se munceşte nu prea putem spune mai mult că nu ştin conjuctura din locul repectiv. Eu am auzit de o mănăstire în care chiar canonul se dă prin muncă. Şi chiar am fost puţin iritat: „Măi, nu se poate“.
‑ Cum adică prin muncă?
‑ Aveau metoace, şi plecau la 5 dimineaţa la muncă. Şi spuneau: „Nu mai faci metaniile, închinăciunile, rugăciunile de dimineaţă, că tu eşti acolo la ascultare“. Era o mănăstire în care creştea numărul vieţuitoarelor. Şi m‑am gândit, dacă ar fi atât de rău, dar cu un duhovnic foarte bun, nu s‑ar mai duce nimeni sau ar pleca. Să ştiţi că pentru un călugăr cel mai rău este trândăvia, lenea. Atunci vine vrăjmaşul şi te face harcea-parcea. Dar în momentul în care eşti în ascultare, atunci ai linişte sufletească.
‑ Trândăvia tot prin ascultare se vindecă?
‑ Vedeţi, dacă te laşi în voia lui Dumnezeu nu prea ai cum să cazi în lene. În mănăstire prin ascultare învingi toate patimile care te muncesc. Te luptă pântecul, vrei să mănânci între mese, îi spun stareţei sau duhovnicului şi îţi dă binecuvântare; însă până ­ajungi la bucătărie, vezi că nu îţi mai e foame. Te întorci înapoi. Dacă nu spui şi vrei să mănânci, vezi cum deodată te luptă şi mai tare, cazi jos, faci ulcer, îţi „crapă” stomacul că trebuie neapărat să mănânci. Lucrarea vrăjmaşului. Ascultarea ne scapă de foarte multe patimi, dacă suntem sinceri. Asta este esenţial pentru noi, cei din mănăstire. Pentru că nu am venit să ne facem voia noastră, proprie.
‑ Părinte dar când avem o tulburare pe suflet legată poate chiar de duhovnic cum o trecem, cum o biruim?
‑ Tot prin rugăciune. Ca duhov­nic trebuie să simţi atunci când e ceva în neregulă cu un vieţuitor. Mai ales la măr­turisire, eu am observat la omul care vine şi se spovedeşte, că bucuria cu care el pleacă îţi rămâne şi ţie, duhov­nicului. Omul care este sincer şi mărturiseşte tot, chiar „uite te‑am judecat pe tine, duhovnicul“, şi tu te rogi şi nu dai răspunsul din mintea ta, ci zici „Doamne, dă‑mi Tu răspuns pentru ucenicul meu, că iată, eu sunt cel care am greşit“, sunt convins că Dumnezeu îmi va da cuvântul de folos. Nimic nu poate să nu fie rezolvat prin rugăciune. Şi dacă faci o rugăciune citită – vedeţi că într‑un sfert de oră noi citim un paraclis –, dar şi pentru această rugăciune împrăştiată a noastră Dumnezeu dă un răspuns. Prin rugăciune se pot rezolva toate problemele noastre.