Revista:

Pustnicii

id76_1.jpg.jpg

1. P’USTNIC, -Ă, pustnici, -ce, s.m. si f. Călugăr izolat de lume, care duce o viaţă aspră; sihastru, schimnic, ascet, anahoret, eremit. • Fig. Persoană care duce o viaţă retrasă si aspră. [Var.: p’usnic, -ă s.m. si f.] – Din sl. @pustyn~i DEX 98
2. P’USTNI//C ~ci m. 1) Călugăr care s-a retras într-un loc ferit de lume ducându-si viaţa în post si rugăciuni; sihastru; schimnic; ascet. 2) fig. Persoană care duce o viaţă izolată si aspră. /
3. P’USTNIC s. anahoret, ascet, eremit, schimnic, sihastru, (rar) schimonah, (înv.) aschitac, aschitean, monah, oselnic, schitnic. (~ul trăieste prin locuri pustii.) SINO

 

Se spune ca pustnicii adevăraţi sunt cei despre care am auzit doar că ar exista, dar pe care nimeni nu i-a văzut vreodată, pentru că stau mult mai departe de noi şi mult mai aproape de Dumnezeu. (Nimeni nu se poate apropia de Dumnezeu, dacă nu se va depărta de lume, spunea oarecând sfântul Isaac Sirul). Eu nu am încercat să-i caut pentru că nu am vrut să-i tulbur, dar când toată lumea mă întreba dacă e adevărat că sunt 7 sihaştri pe care nu-i vede nimeni şi care ţin Athosul, mi-am zis că totuşi trebuie să stau de vorbă cu un schimnic. Bineînţeles că timp de trei ani străduinţele mele athonite n-au dat nici un rezultat – deşi între timp Dumnezeu mi-i scosese în cale  pe Nathanael şi Partenie, ce se nevoiau de ceva vreme prin munţii Neamţului – şi când am renunţat la căutările mele, Dumnezeu a trimis spre mine (chiar în Karyes şi nu pe cărările Athonului!) un monah despre care pot să spun cu mâna pe inimă că mă bucur pentru că există! N-am vrut şi nici nu vreau să scriu despre el (asta a fost şi dorirea lui), dar fiindcă mi-a fost aşa de mare bucuria, aş vrea să ştie toată lumea că pustnicii despre care tot citim noi în Paterice chiar există! Sunt reali şi, într-adevăr, dacă te-nvredniceşti să vorbeşti cu unul din ei, îţi dai seama că pentru aşa oameni ne mai îngăduie Dumnezeu pe pământ. Ei au ajuns la dragoste şi cand ajungi la iubire ajungi la Dumnezeu! Sunt lucruri mai presus de fire care nu pot fi înţelese raţional, ci doar prin credinţă, iar ei nu mai au nevoie de înţelepciunea noastră, cea lumească, acolo unde există înţelepciune divină.
În Katounakia si Karoulia încă mai trăiesc – de fapt mai mult se roagă şi, prin asta, sunt mai legaţi de lumea viitoa­re decât de viaţa aceasta – schimnici cu viaţă îmbunătăţită, care se hrănesc în tot timpul anului cu o măsură de grâu (un sac mic) iar la Kapsokalivia am văzut la uşa unei chilii atârnat un schelet de peşte – pentru zilele cu dezlegare! Bătrânul de acolo ne-a dat binecuvântare să luăm câteva nuci de pe jos, în semn de dragoste de oaspeţi! Au fost singurele cuvinte pe care le-am auzit din gura lui, dar şi faptul că l-am văzut mi-a făcut tare mult bine… La Karoulia se mai nevoiesc încă mulţi zăvorâţi, la care nu ai cum să ajungi dacă nu-ţi aruncă o scară sau o frânghie (şi nu prea se grăbeşte niciunul dintre ei să o facă!).
Stând de vorbă cu părintele acolo, în capitala Athosului, nu mi-am dat seama nici de trecerea timpului, nici de faptul că urma să parcurgă vreo 30 de kilometri până la coliba lui din munte; am remarcat doar că omul din faţa mea era deasupra „lumii” şi de aceea era, cred, aşa de senin, fiindcă făcuse pace cu el însuşi şi pacea aceea o răspândea în jurul său… Eu eram din „lume”, mie mi-era cu neputinţă să nu mă-ntristez, fiind deprins cu păcatele, însă în el vedeam cum ne-a făcut de fapt Creatorul. Am înţeles atunci cât de tare ne-a pervertit păcatul – care începe acolo unde se termină rugăciunea – şi că trebuie să-ţi curăţeşti inima faţă de toţi, ca să poţi vedea pacea lui Dumnezeu.
Aş putea să povestesc mai multe aici despre aceşti oameni ai lui Dumnezeu, de peşterile în care trăiesc, sau despre faptul că deşi nu sunt în lume se roagă pentru toată lumea, dar spune Patericul că: de nu va folosi tăcerea, nu va folosi nici cuvântul, aşa că mai bine să rămânem cu un singur lucru: bucuraţi-vă că mai există aceşti eremiţi şi că datorită rugăciunilor lor vom căpăta îndrăzneală la ­Dumnezeu!