Revista:

Sf. Ioan Casian

id67_1.jpg.jpg

Motto: „Adevărat, adevărat zic vouă: Cel ce ascultă cuvintele Meu şi crede în Cel ce M‑a trimis pe mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s‑a mutat din moarte la viaţă.“ (Ioan 5, 24)

 

Anunţul cel minunat al Buneivestiri a fost întâmpinat de ceea ce a devenit apoi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu aceste cuvinte care vor fi pentru toţi  cei ce s‑au aprins de dorul mistuitor după Împărăţia Fericirii veşnice, cale de urmat: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38).
Robia, această robie duhovnicească atât de căutată din vremurile apostolice şi până astăzi,  a putut fi condensată după două milenii de creştinism şi răstignire continuă în cuvintele: „Ia‑mi, Doamne, libertatea care mă robeşte, dă‑mi, Doamne, robia care mă eliberează.“ (Valeriu Gafencu) Şi pentru că Domnul, Cel ce nu leapădă pe cei ce Îl caută, a vrut să înlesnească drumul către Împărăţia Tinereţii fără Bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, ne‑a dăruit pe Sfântul Ioan Casian, care după cum mărturiseşte, din pruncie şi‑a dus viaţa într‑un mediu monahal aprins fiind de căldura cea duhovnicească pe care a primit‑o în casa părintească din Scythia  Minor. Adăpaţi de cuvintele Evangheliei propovăduită de Sfântul Apostol Andrei în Dacia Pontică, în „hotarele Casienilor şi al Peşterilor“ din eparhia Tomisului, părinţii săi creştini evlavioşi cu stare i‑au dat fiului lor o educaţie creştinească aleasă, deprinzîndu‑l de mic cu citirea Sfintelor Scripturi şi practicarea unor înalte trăiri duhovniceşti în rugăciune, asceză, feciorie şi râvnă pentru cele dumnezeieşti.
Într‑una din „Convorbirile“ sale, Sfântul Ioan Casian evocă cu duioşie râvna pentru Hristos şi nevoinţa călugărilor sciţi din patria sa. Astfel, Sfântul Ioan Casian se hotărî din fragedă tinereţe să ia jugul cel bun al lui Hristos, călugărindu‑se în una din mănăstirile eparhiei Tomisului unde deja se nevoia Cuviosul Gherman, prietenul său de‑o viaţă

În căutarea învăţăturii duhovniceşti

Însufleţiţi de o arzătoare sete de desăvârşire duhovnicească, pleacă la Locurile Sfinte întemeindu‑se după cuviinţă în rânduielile vieţii chinoviale al unei mănăstiri din Bethleem. După cinci ani de nevoinţă duhovnicească, simţind în ei dorul de a cerceta pe anahoreţii sihăstriilor Egiptului, au ajuns la comunităţile din Delta Nilului şi timp de mai bine de 7 ani, la sfatul avvei Iosif, au învăţat de la ei meşteşugul nevoinţei duhovniceşti desăvârşindu‑se în sfinţenie, rugăciune şi smerenie, cerând şi primind sfaturi şi cuvinte de învăţătură, adunând de la fiecare ca nişte albine nectarul înţelepciunii Duhului Sfânt.
Întorşi apoi la Bethleem au dobândit de la părintele lor duhovnicesc binecuvântarea de a trăi de aici înainte în pustnicie şi aşa plecară cu râvnă şi grăbire în Egipt. Dar cu tot dorul lor nestins nu au putut găsi liniştea cuvenită contemplaţiei, din pricina unor învinuiri nedrepte la care erau expuşi călugării din Egipt de către episcopul Teofil al Alexandriei.
Căutându‑şi liniştea sub ocrotirea Sfântului Ioan Gură de Aur pleacă la Constantinopol unde acesta, desluşind cu tainică privire calitatea sufletelor lor, reuşi să‑i convingă să primească din mâinile lui, Gherman preoţia şi Casian diaconia. Consimţind ei să jertfească liniştea pustiei pentru a scoate câştig din petrecerea cu un asemenea învăţător, au rămas cu el 5 ani de zile.
Surghiunirea din scaun a marelui patriarh în anul 404 a silit pe Cuvioşii Ioan Casian şi Gherman să plece la Roma pentru a lua apărarea Sfântului Ioan Gură de Aur în faţa papei Inocenţiu I. Apoi, după trei ani de zile, auzind de moartea în exil a bunului lor părinte şi păstor, Sfântul Ioan Casian scârbindu‑se de aşa mare nedreptate a împăratului Arcadie nu s‑a mai întors în Răsărit, rămânând încă 7 ani la Roma, unde este hirotonit preot.

Începătorii monahismului ­apusean

De aici a mers la Marsilia, în sudul Galiei, unde a întemeiat două mănăstiri: una de călugări închinată Sfântului Victor, şi alta de călugăriţe fecioare închinată Mântuitorului, după modelul Cuviosului Pahomie şi Sfântului Vasile cel Mare, organizând astfel cel dintâi monahismul din Apus după regulile monahale din Răsărit.
Bărbat mult încercat în viaţa ascetică şi totodată părinte ajuns la o adâncă înţelepciune pastorală, el a oferit mulţimii călugărilor care s‑a adunat în jurul lui adevărata tradiţie monahală pe care o primise de la părinţii din Răsărit, aplicînd‑o la condiţiile de viaţă, de climă şi de fire a locuitorilor din Galia. Căci el scrie „dacă se împlineşte porunca dumnezeiască cu dreaptă socoteală şi după putere, atunci păzirea ei are măsura desăvârşirii chiar dacă mijloacele nu‑s aceleaşi“
Nevoia de sistematizare a cunoştin­ţelor vieţii monahale face ca la rugămintea Sfântului Ioan Castor, episcop de ­Apta‑Iu­lia, Sfântul Ioan Casian să devină la rândul său „izvor de nectar duhovnicesc“ scriind 3 mari lucrări: „Despre aşe­ză­mintele mănăstireşti şi Despre tămă­duirea celor 8 păcate principale“, „Con­vorbiri duhovniceşti“ şi „Despre întruparea Domnului“.
„Având a vorbi despre aşezămintele şi regulile de viaţă ale mănăstirilor, de unde am putea porni mai nimerit, sub călăuzirea lui Dumnezeu, decât de la însăşi îmbrăcămintea monahilor? Atunci, ca urmare, vom putea scoate la lumină frumuseţea lor lăuntrică, după ce vom fi în­făţişat ochilor ţinuta lor exterioară. Ast­fel, mo­nahul, ca un ostaş, trebuie să păşească mereu în ţinută de război, cu mijlocul tot­deauna încins.“ Foarte importantă este, mai ales în cadrul noviciatului, această conştientizare a războiului nevăzut purtat cu arme nevăzute dar simţite şi asumate. Nu vorbim defel de ceva imaginat sau închipuit, ci de întregul simbolism al îmbrăcămintei lui, care, ca armură mo­nahală, se reazemă pe credinţa că Dum­nezeu Însuşi a binecuvântat şi împuternicit această armură spre a fi de folos în luptele cele duhovniceşti.
Minunat era atunci când la o călugărie naşul îl îmbrăca pe fin, nu cu haine noi ci cu propriile sale haine pe care el le‑a purtat victorios în lupte, şi pe care finul le primeşte ca legătură nedespărţită de cel ce şi‑a asumat îndrumarea lui. Deci cu cât sunt mai vechi şi mai ponosite cu atât sunt mai preţioase. Şi să nu ne mire comparaţia cu Făt Frumos care ia hainele lui tătâne său pentru a se întări în credinţa în biruinţă prin acoperirea binecuvântării părinteşti pe care aceste haine le reprezintă.

Monahul, înger în trup

Ce cumplit trebuie să fi fost pentru căutătorii de aur duhovnicesc să vadă cum rugina şi neghina devin stăpânitoare. De fapt, iară şi iară, se dovedeşte că viaţa la care ne cheamă Hristos, nici pe departe nu e viaţa trupească de aici, cea limitată, ci este viaţa veşnică şi că fiecare creştin trebuie să aibă bucuria unei încununări, pentru că iată Hristos ne cheamă în Evanghelie şi El ne arată cu ce fel de moar­te trebuie să proslăvim noi pe Dumnezeu. Dar scârba aceasta de care vorbim nu e decât una care mai mult ne aruncă în braţele Domnului.
Ce poate să fie mai minunat pentru un monah decât să poată dovedi prin viaţa sa, celor contemporani cu sine şi posterităţii, că într‑adevăr: „Cel ce ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M‑a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s‑a mutat din moarte la viaţă“. Că viaţa este o luptă, o luptă întru silire, întru silire a firii spre a se depăşii pe sine pentru a trece de la viaţa fireasă la supraviaţă, de a face saltul între vieţuire şi supravieţuire. Lupta aceasta minunată care este înflăcă­rată, de dorul cel nestins, pentru a împlini în noi chemarea la o viaţă de miei, de miei junghiaţi întru sângele duhovnicesc, să dovedească tăria credinţei şi bucuria suferinţei, îmbrăcându‑se cu adevărat în smerenia crucii şi gustînd neîncetat din dulceaţa răstignirii.
Tot ceea ce ne‑a lăsat scris Sfântul Ioan Casian ca o învăţătură distilată de du­hovnicie înaripată, ne poate învăţa pe noi cum întinzînd braţele într‑un act de răstignire, dintr‑o dată să ne transformăm printr‑o tainică metamorfoză de la vierme la fluture. Căci întinzând braţele noastre încercând să zburăm către soarele Hristos, dintr‑o dată privirea noastră care se inundă de lumină, va fi orbită şi această bucurie se va împuternici cu tăria credinţei să nu mai vadă nimic şi să nu mai audă nimic decât chemarea aceasta: „primăvară dulce!“, „veniţi, privighetoarea cântă şi liliacul e înflorit“.