Revista:

Un cuvant smerit despre o stareta mare

id73_1.jpg.jpg

Mănăstirea Agapia, vatră de spiritualitate ale cărei începuturi se pierd în negura istoriei, este una din multele lăcaşuri sfinte plămădite din credinţa neamului în care veacuri de‑a rândul monahi (până la 1803 a fost mânăstire de călugări) şi monahii, existenţe tainice, smerite, şi‑au sfinţit viaţa şi s‑au rugat pentru neamul acesta care i‑a odrăslit, neam atât de încercat de vitregiile vremurilor. Mănăstirea, care dintodeauna a avut un număr mare de călugăriţe, a fost condusă de stareţe cu o personalitate de necontestat în istoria bisericii. Între ele, alături de Elisabeta Costachi (1803‑1834), sora mitropolitului Veniamin Costachi şi Tavefta Ursachi (1857‑1883), nume devenite legendare, pomenim pe vrednica de aducere aminte Eustochia Ciucanu – o stareţă simbol a monahismului românesc.

 

Credem că Maica Stareţă Eustochia Ciucanu şi‑a plinit cu prisosinţă rostuirea, mărturisind prin viaţa sa trăită în şi pentru Hristos şi pentru alţii că monahismul este cea mai înaltă chemare.
Iată câteva repere biografice: s‑a născut la 1 aprilie 1929 în comuna Ceahlău, judeţul Neamţ ca fiică a soţilor Vasile şi Ana Ciucanu, munteni vrednici de la care moşteneşte credinţa nestrămutată şi calităţile deosebite. La botez primeşte numele Ana. La vârsta de 14 ani intră în obştea Mânăstirii Agapia, fiind încre­din­ţată spre a fi ucenică maicii Haritina Gavril de la care primeşte primele învăţături cu privire la viaţa monahală şi care veghează cu grijă la creşterea ei duhovnicească. Între 1949‑1952 urmează Seminarul Teologic monahal din Agapia, apoi între 1952‑1956 Facultatea de Teologie din Bucureşti. După absolvire este numită profesoară la Seminarul Teologic din Mănăstirea Agapia.
În anul 1960, tânăra monahie în vârstă de 31 de ani primeşte crucea grea a stăreţiei Mânăstirii Agapia pe care şi‑a asumat‑o conştient şi deplin, cu vrednicie şi curaj în acele vremuri cumplite pentru biserică. Caracter ferm, fire dârză de la poalele Ceahlăului, cu o credinţă mai tare decât piatra locului care a odrăslit‑o, a fost omul providenţial pentru acel moment istoric. Nu trecuse decât un an de la decretul comunist care a adus atâta suferinţă şi a marcat dramatic viaţa multor călugări. Maicile în vârstă îşi amintesc, ştergându‑şi  pe furiş lacrimile, cum îmbrăcate de acum în haine civile veneau cu mare sfială în mânăstire la sărbători, lipsite de speranţa că vor mai reveni în iubita lor Agapie. Însă maica stareţă Eustochia le încuraja: ,,Nu mai plânge, soră, ai răbdare, că peste puţin veţi fi toate în mânăstire”. Şi aşa a fost, datorită credinţei şi curajului ei. Nu avea odihnă atâta timp cât ştia că acele suflete care din copilărie au lăsat lumea spre a fi mirese lui Hristos erau aruncate din nou în mijlocul lumii. Vrednic de mirare este cum a reuşit ca într‑un astfel de context istoric potrivnic, când autorităţile se străduiau să închidă mănăstirile, să reîntregească cu încetul obştea şi chiar să o sporească. Aceasta a fost desigur lucrarea lui Dumnezeu prin acest om care era o îmbinare fericită de însuşiri: autoritate, inteligenţă şi tact, curaj şi demnitate,  dăruire şi iubire jertfelnică de oameni şi de Dumnezeu.
Zicea un părinte că nu ne putem mântui singuri, ci trebuie să ne gândim şi mai ales să plângem cu cei ce plâng dincolo de zidurile mănăstirii, altfel nu plinim legea dragostei. Omul din afară vine pentru spovedanie şi rugăciune, vine să‑şi verse amarul vieţii. Ştie că acolo află pe cineva care îl ascultă şi‑l înţelege în necazul lui.  Şi Maica Eustochia nu refuza pe nimeni, indiferent cine ar fi fost. Era căutată de personalităţi ale vieţii culturale româneşti care frecventau şi preţuiau Agapia, nu doar pentru frumuseţea şi valorile ei, ci şi pentru virtuţile maicii care mai găsea timp pentru toţi cei care întrebau de ea, chiar când oboseala şi grijile mănăstirii o copleşeau. Impunea prin cultură şi inteligenţă vie, prin modul de a vorbi, prin formarea teologică, căci îmbina multe daruri spre a fi de folos celorlalţi.
Viaţa duhovnicească s‑a menţinut în această vatră seculară monahală conti­nuându‑şi linia specifică, Agapia fiind în timpul stăreţiei sale una din cele mai mari obşti monahale din ţară în care străduinţa în vederea desăvârşirii evanghelice s‑a împletit cu lucrul mâinilor. A păstrat cu mare sfinţenie rânduiala bisericescă în  condiţiile de  profundă criză pe care a traversat‑o Biserica noastră. Hotărâtă în tot ceea ce a întreprins, a condus cu demnitate mănăstirea mai bine de treizeci de ani, identificându‑se cu obştea prin înclinaţia spre viaţa lăuntrică de rugăciune şi spiritul practic desăvârşit. Cu o uriaşă energie şi o surprinzătoare capacitate de a stăpâni oameni şi situaţii, îi plăcea lucrul bine făcut şi se implica personal înainte de a cere ceva maicilor. Cerea ascultare, dar arăta înţelegere. Îşi amintesc maicile că foarte adesea maica stareţă însufleţea călugăriţele la ascultările cele mai grele, mai ales la grajd, unde zăbovea multă vreme. Foarte mult iubea lumea aceasta a necuvântătoarelor. Adesea o vedeai mângâindu‑le şi îndulcindu‑le cu zahăr sau biscuiţi.
Cum i‑a fost viaţa, ca o ardere de tot, aşa s‑a şi stins în ascultare asemenea unei lumânări, lăsând un gol, acela pe care oricine îl simte la moartea mamei.
Teolog format nu doar prin tratatele teologice, ci prin  prin viul, naturaleţea şi simpliatea ei, maica Eustochia rămâne o pildă de om minunat. Ne‑a lăsat o monografie a mănăstirii Agapia bine documentată.
În timpul stăreţiei sale, mânăstirea Agapia a găzduit o întâlnire internaţională cu tema ,,Rolul femeii în biserică şi societate” la care a participat şi părintele Cleopa Ilie, pe lângă atâtea alte personalităţi de vază ale Bisericii.
Vrednică să‑i fie pomenirea!

1 comment on “Un cuvant smerit despre o stareta mare

  1. daniel bujor ianuarie 12, 2014 at 16:28

    Ce as putea eu sa spun despre unul din stilpi biserici ortodoxe romane?
    Am cunoscuto fiind copil, am simtit caldura sufleteasca care o inconjura: