Revista:

Actualitatea Patericului sau despre sfintii desertului contemporani cu noi

id88_1.jpg.jpg

Motto: Avva Arsenie, după ce s-a retras în viaţa singuratică, s-a rugat lui Dumnezeu zicând: „Doamne, arătă-mi cum să mă mântuiesc.” Şi a auzit un glas mare care i-a zis: „Arsenie, fugi, taci, linişteşte-te!”. Iată rădăcinile nepăcătuirii.

 

Din pustiul egiptean şi sihăstriile împădurite ale Athosului până în mănăstirile din inima Bucureştiului, fuga de lume, tăcerea şi isihia rămân punctele de plecare ale vieţii duhovniceşti. Învăţătura bătrânilor din Pateric, născută în condiţiile extreme, atât fizice, cât şi duhovniceşti, ale pustiei, rămâne valabilă şi de folos, chiar dacă viaţa monahilor şi a creştinilor în general s-a schimbat mult faţă de cea a nevoitorilor din pustia egipteană. În coordonatele căderii în care ne ducem viaţa, „lumea” de care vorbea Mântuitorul e aceeaşi cale largă a pierzării. Pentru a merge pe calea lui Dumnezeu e nevoie aşadar să părăsim „calea lumii” şi să o luăm pe un alt drum, pe cărarea tăcerii şi a isihiei care ne conduce, în final, spre Împărăţie. 

 

Pe acest drum al creştinilor sfatul Părinţilor din Pateric rămâne la fel de viu şi de folositor ca şi acum cinci­sprezece veacuri. În orice Avva din Pateric ne găsim călăuza experimentată pe cărarea cea îngustă. În biserică suntem vii cu toţii, şi cei de aici, din lume, şi cei din Împărăţie. De fapt, Părinţii sunt mult mai vii chiar decât noi. Pentru că în ei Duhul odihneşte deplin. Şi cu acest Duh sunt gata să ne împărtăşească şi pe noi dacă avem înţelepciunea, puterea şi îndrăzneala să o cerem. Trebuie doar să ne readucem mereu aminte că Hristos a Înviat cu moartea pre moarte călcând. Şi că singura barieră între noi şi ei, sunt păcatele şi neputinţele noastre. De aceea Patericul rămâne în primul rând o carte vie. Şi chiar dacă asceza Părinţilor ne sperie uneori, cuvântul lor rămâne dătător de Viaţă.
Căci care este începutul nepăcătuirii în zilele noastre dacă nu fuga de lume, tăcerea şi isihia. Monahi şi mireni suntem chemaţi deopotrivă sub ascultarea avvei Arsenie. Altă cale nu este. Mai devreme sau mai târziu pe un astfel de drum urmează să păşim. O astfel de cale nu este uşoară, iar pentru a nu rătăci drumul e nevoie de… multă smerenie. Odată, demonii s-au năpustit peste avva Arsenie şi-l chinuiau în chilie. Slujitorii lui au venit şi, de afară, l-au auzit strigând către Dumnezeu: „O, Dumnezeule, nu mă părăsi! N-am făcut nimic bun înaintea Ta, dar dă-mi după bunătatea Ta, ca să pun început”. Şi iarăşi se spunea despre el că, după cum nimeni nu purta haine mai bune decât dânsul pe când trăia la palat, tot aşa nimeni nu purta haine mai proaste decât dânsul printre călugări. Şi iarăşi odată la Sketis, s-au dat câteva smochine  prăpădite şi de nimic, dar lui avva Arsenie nu i-au trimis, ca să nu pară că-l iau în râs. Auzind aceasta bătrânul nu s-a dus la slujbă, zicând: „M-aţi îndepărtat, ca să nu-mi daţi binecuvântarea pe care a trimis-o Dumnezeu fraţilor şi pe care eu nu am fost vrednic să o primesc”. Toţi au auzit aceste vorbe şi s-au folosit din smerenia bătrânului. Atunci preotul i-a dat şi lui smochine şi l-au adus la slujbă cu bucurie. Spre deosebire de teologia de şcoală în care la morală învăţăm tot felul de definiţii despre virtuţi, Patericul vine cu exemplul concret al modului în care se practică… smerenia. E nevoie numai să priveşti la aceşti Părinţi şi să pui în practică. Nimeni nu ne poate împiedica să renunţăm la o haină sau o dulamă „de firmă”, decât propriile patimi. Asceza Părinţilor din Pateric e poate cel mai bun prilej de smerenie, dar nu numai prin „performanţele” lor fizice şi duhovniceşti, ci şi prin îngăduinţa arătată de cei care sunt la început de drum. Cineva i-a zis avvei Arsenie:”Gândurile mă tot frământă şi-mi spun: dacă nu poţi să posteşti şi să lucrezi, măcar de-ai avea grijă de cei neputincioşi, căci şi aceasta e tot iubire”. Bătrânul cunoscând seminţele demonilor, îi zice: „Mergi, mănâncă, bea şi nu lucra, numai de chilie să nu te îndepărtezi!” Căci ştia că răbdarea în chilie îl aduce pe călugăr la rânduiala sa. Şi iarăşi:  Avva Arsenie i-a zis avvei Alexandru: „După ce termini de tăiat smicelele, să vii să mănânci cu mine. Dar dacă ai oaspeţi străini să mănânci cu ei!”. Avva Alexandru lucra aşezat, iar când a venit ora mesei încă mai avea ramuri de tăiat. Cum vroia să asculte sfatul bătrânului a stat să le termine pe toate. Avva Arsenie, văzând că zăboveşte, a mâncat socotind că fratele are oaspeţi străini. Avva Alexandru a terminat lucrul târziu şi a plecat. Bătrânul îi zice: „Ai avut oaspeţi străini?”. El răspunde: „Nu”. Bătrânul: „Atunci de ce n-ai venit la masă?”. El: „Fiindcă mi-ai zis să vin după ce termin smicelele. Ca să-ţi păzesc cuvântul n-am venit, pentru că abia am isprăvit”. Şi minunându-se bătrânul de atenţia lui îi zice: „Dezleagă postul mai repede, ca să-ţi faci pravila şi să bei un pic de apă, altfel iute se va îmbolnăvi trupul tău”. Chilia şi dreapta măsură sunt atât de aproape şi astăzi de sufletul călugărului, încât sfatul avvei Arsenie pare a fi şoptit de lângă uşa chiliei. Nu timpurile sunt cele care ne împiedică să ne apropiem mai mult de Dumnezeu, ci neputinţele şi necredincioşia noastră. Părinţii au luptat cu acelaşi om cu care ne confruntăm şi noi astăzi, cu aceleaşi patimi, cu aceleaşi păcate. În lupta lor au primit acelaşi ajutor pe care Duhul ni-l dă şi nouă astăzi. De aceea avva Arsenie rămâne, în iconomia lui Dumnezeu, contemporan cu noi. În Biserică suntem, de fapt, contemporani cu toţi Părinţii Patericului, cu toţi sfinţii. Cuvântul lor este asemenea unor sfinte moaşte. Prin cuvântul lor Duhul coboară, mângâie, glăsuieşte. Şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor.