Revista:

Avva Petroniu – chip de smerenie athonita

id85_1.jpg.jpg

„Cel mai smerit. Cel mai smerit. Cel mai smerit.”
Aşa il descrie avva Adrian Făgeţeanu, dacă îi ceri părerea despre egumenul aşezământului românesc athonit Prodromu. Spunea că în 1937, când obştea Antimului a fost cea mai numeroasă, însumând 38 de monahi, cel mai smerit dintre ei şi singurul care nu şi‑a dat sieşi dreptate vreodată, era părintele Petroniu Tănasă (care avea doar 23 de ani la vremea aceea!). Tot el spune că de‑a lungul istoriei, românii ar fi putut realiza lucruri mult mai măreţe, de n‑ar fi existat dezbinare între ei. Mie toţi pelerinii athoniţi mi‑au spus că singurul loc de pe pământ unde românii nu sunt dezbinaţi, li se pare a fi Prodromu – şi asta datorită duhului părintelui Petroniu. „Gheronda”, cum simplu îl numesc prodromiţii.

 

Mi‑aş dori să scriu cele mai frumoa­se pagini despre asceticul stareţ român, dar ştiu că nu pot face asta pe măsura staturii sale, aşa încât voi spune doar câteva lucruri care m‑au mişcat de‑a lungul anilor văzându‑le la avva Petro­niu. (Sper să mă ierte pentru lipsa binecuvântării, dar fiindcă oricum se scria despre avva, am căpătat şi eu îndrăzneală pentru dragostea ce i‑o port.)
Ştiu că n‑a cerut niciodată de la cei­lalţi ceva ce n‑a făcut el mai întâi. Dacă unii spun că este prea sever, poţi fi sigur că a fost mai întâi aspru cu el însuşi. „Mare teolog şi mare ascet”, cum mi l‑a descris părintele Ioannikios Simonope­tritul, avva este înduhovnicit de rugăciune şi este o mare desfătare să te afli în preajma lui. Nu cred că uită cineva discuţiile teologice purtate cu părintele la arhondaric sau pe una din băncile din curtea Prodromului! De obicei unul din pelerini îi aţine calea şi îi cere un cuvânt de învăţătură, iar gheronda se face că nu observă stratagema şi ne grăieşte răbdător şi dogmatic ore în şir celor adunaţi mai apoi ciorchine în jurul său. Este un mare trăitor şi împlinitor al dogmelor ortodoxe! Din acest motiv, nici nu e nevoie să‑ţi vorbească: de‑ajuns îţi este să‑l vezi şi‑ţi vei da seama privindu‑l care este calea de urmat dacă vrei să te mântuieşti.
Când Placide Deseille l‑a rugat pe părintele Macarios (canonarul şi bibliotecarul Simonopetrei, autorul Triodu­lui explicat) să‑l ducă la un părinte după cu­vânt de folos, au venit, împreună cu egumenul Elisaios şi toată sinaxa mănăstirii, la avva Petroniu! Şi am aflat că asta n‑a fost singura dată, fiindcă mi‑a spus epitropul Ioannikios că el vine de câte ori poate împreună cu tot atâţia călugări câţi încap în maşinile lor!
Gheronda consideră că luxul şi con­for­tul sunt doar pentru trup şi nu înduhov­nicesc pe om, aşa încât până şi spălatul rufelor la maşină îl admite doar pentru arhondarul ce are în grijă aşternuturile pelerinilor. Restul obştii, inclusiv gheronda (deşi are mai mult de 93 de ani, Dumnezeu să‑i dea sănătate!), spală „la mână”! Consideră că orice pogorământ e foarte păgubitor, pentru că slăbeşte rezistenţa în faţa răului şi de aceea duce şi impune (prin exemplul personal) această trăire ascetică.
Până acum câţiva ani, părintele Petroniu se ruga la priveghere stând toată noaptea în picioare! De seara până di­mi­neaţa! Şi dacă stareţul priveghează astfel, cum să stea ucenicii în strană? Să îngenunchezi era o adevărată binecuvântare!
Am făcut oarecând un test simplu cu 3217 fotografii de athoniţi pe care i le‑am arătat soţiei mele, rugând‑o să‑mi arate pe cel care i se pare ei că este „om bun”. Dintre toţi l‑a ales pe avva Petroniu, pentru că ochii l‑au tră­dat ca având un suflet deosebit. De atunci nu mă în­treabă despre nimeni ce mai face, ci doar de gheronda poar­tă de grijă.
Am întâlnit în Athos călugări foar­te râvnitori care mi‑au spus că voia Duhului Sfânt este să nu descopere toate lu­cră­rile bătrânului spre slava sa, dar că avva este „sfânt în viaţă”! Dacă e sfânt sau nu, va hotărî Domnul, mie îmi face tare mult bine numai să‑l văd şi să mă asigur că există, acolo, în Grădina Maicii Domnului, purtând de grijă românilor athoniţi.

 

Convorbiri duhovniceşti cu Avva ­Petroniu

 

‑ Părinte, cum a ajuns omul să crea­dă că starea de păcat în care trăieşte în momentul de faţă este cea naturală?
‑ Omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, trebuind să ajungă până la ase­mănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I‑a dat Domnul şi putere să facă acest lucru, dar omul n‑a înţeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui şi l‑a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu Dumnezeu. Cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul, „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Şi atunci a venit Iisus, spunând: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Via­ţa!” Nu există altă cale sau învăţătură! Şi nu compari învăţătura lui Dumnezeu cu vreo învăţătură omenească; acesta este sfântă, desăvârşită, este deplină, n‑are ne­­voie de completare, nu‑i lipseşte nimic, n‑are nevoie de schimbări sau adăugiri şi trebuie crezută aşa cum a lăsat‑o Dumnezeu. Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, Făcătorul cerului şi al pământului, a iubit aşa de mult lumea, încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Şi atunci învăţătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră şi de aceea trebuie să ne‑o împropriem şi s‑o cunoaştem cât mai bine. Există bineînţeles diferite secte zise creştineşti, care s‑au îndepărtat de la învăţătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecaţi fiind de uneltirile vrăjmaşului. Spun Sfin­ţii Părinţi, părinţii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg uşa diavolului. Şi primul lucru pe care‑l face diavolul când intră în om este să‑i întunece min­tea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătură pe care dacă o păstrează va şti să deosebească binele de rău. Alt­fel diavolul îi întunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rău şi după aceea vrăjmaşul îi sugerează toate păcate posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele, fiind întărit în păcat, şi vrea să‑l facă pe om cât mai vinovat în faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că‑l va dobândi pentru iadul său. De aceea, lumea înţelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel. Odinioară, spre exem­plu, ţi‑era jenă să vorbeşti despre des­frânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu‑l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne. Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se‑ntâlneşte cu păcatul, acesta nu‑l atrage şi se ruşinează de el. Şi atunci cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar şi Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i‑ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne, fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdăresc şi ei din vederile şi auzirile acestea!
De‑asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea sa­telor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile şi auzirile din lumea de care tocmai a fugit şi unele păcate pe care poate le‑a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit‑o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume. Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îşi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite. Gândiţi‑vă la un om căzut în patima beţiei căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se săvârşeşte cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n‑are cum săvârşi păcatul său care‑l va chinui veşnic.
Dumnezeu însă ne‑a chemat să moştenim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne‑a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăţia Cerurilor. Bunăoară, am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu‑i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că totul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învăţături.
‑ Ce cale de îndreptare ve­deţi, gheronda?
‑ Trebuie ca omul să ajungă la conştientizarea păcatului ce‑l stăpâneşte şi în care trăieşte. Şi mai trebuie să vrea să scape de tirania păcatului – că fără voia omului, remediu nu există! Restul îl face Dumnezeu!
‑ Părinte, avem nevoie de fapte pen­tru mântuire sau este suficientă credinţa, care ne va face oricum să făptuim cele bune?
‑ Asta este teză protestantă. Însă Scriptura spune clar: „credinţa fără fapte este moartă”! Ai făcut o faptă bună, ai ajutat pe  cineva, te‑ai ostenit cu folos, toate faptele bune şi toate efectele lor sunt pomenite până la sfârşitul lumii, când se vor judeca toate, bune şi rele. Când fiecare om va apărea în faţa celorlalţi în trup duhovnicesc, cu chipul conform cu propria lui structură, pe care singur şi‑a alcătuit‑o, prin tot ce a gândit şi a făcut. Toate relele şi necuraţiile vor apărea şi cine oare va putea suferi ruşinea aceea? Însă chipurile drepţilor ce au făcut fapte bune şi daruri plăcute lui Dumnezeu, care au ajutat la îmbunătăţirea lumii, vor străluci cu darul Duhului Sfânt. Omul intră în veşnicie cu ceea ce agoniseşte aici. Cum se modelează în lumea asta, aşa se prezintă în faţa lui Dumnezeu. Cum bine spun Sfinţii Părinţi: băgaţi de seamă pe ce zidiţi: pe paie, pe lemne ori pe piatră! Pentru că paiele şi lemnele ard şi nu rămâi cu nimic. Să fie zidăria voastră pe lucru rezistent la foc, adică la proba veşniciei. Cel ce a făcut cele bune va avea un „sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace” şi se va bucura de cele veşnice, dar pentru cel ce a trăit în păcat moartea va fi cumplită.
‑ Avva, dacă Dumnezeu e bun şi nu­mai bun, poate hărăzi El iadul pentru „lucrul mâinilor Sale”?
‑ Nu Dumnezeu îl condamnă pe om, el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: „Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor”. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că şi raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici. Nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui opţiuni greşite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. Cum am spus şi mai înainte, el se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, beţiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pământ, el îşi poate satisface toate aceste porniri. Omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad.
‑ Părinte, am putea împăca porunca iubirii aproapelui cu ecumenismul?
‑ Mie mi‑ajunge învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi. Mi‑e de‑ajuns cât mi s‑a dat prin Orto­doxie pentru mântuire. Nu‑mi lipseşte nimic. Dacă cineva de altă religie simte că îi lipseşte ceva pentru salvarea sufletului său şi găseşte în dreapta noastră credinţă, cu toată dragostea îl primesc în Ortodoxie! Dar nu pot renunţa la nimic din credinţa mea, pentru că nu am voie să schimb nici o cirtă din dogma ortodoxă!
Omul nu mai ia în serios învăţătura lui Dumnezeu şi inventează, găseşte tot felul de sensuri şi învăţături ascunse prin evanghelii (unele chiar gnostice, cum e cea a lui Iuda) şi s‑a depărtat de la dreapta credinţă.
Marea diferenţă dintre noi şi catolici sau protestanţi mi se pare a fi lipsa ideii de înduhovnicire a omului la apuseni. Pentru noi ortodocşii, dacă vrem să ne asemănăm cu Dumnezeu şi să ne mântuim, trebuie să ne înduhov­nicim. Aici pe pământ purtăm trupul şi sângele acesta, dar nu vom intra în Împărăţia Domnului cu el. Chiar şi Mântuitorul a luat materia aceasta îmbibată de păcat, dar n‑a intrat „dincolo” cu ea. Omul urăşte moartea, dar ea este urmarea păcatului; Domnul nu avea însă păcat, dar a primit moartea tocmai pentru ca să omoare păcatul prin ea. Ne‑a arătat apoi Iisus după învierea Sa cu ce fel de trup înduhovnicit vom intra în veşnicie. Cu cel cu care „trecea prin uşile închise”! Ce înseamnă un trup înduhovnicit? Un trup care să iasă de sub regulile obişnuite ale păcatului. Căci corpul nostru are nevoie de mâncare, este supus patimilor, se îmbolnăveşte. Cel înduhovnicit nu mai este supus acestor reguli materialnice. Trupul nostru cel material, fiind compus, se va descompune în ţărână, iar cel care va răsări spre viaţă fără de sfârşit va fi trupul cel înduhovnicit.
De ce avem duhovnici la mănăstiri şi bi­serici? Pentru ca omul să se sfinţească! Să mai uşureze trupul de greutatea pă­ca­­telor şi în aceeaşi măsură să‑l îndu­hov­­nicească! Iar noi trebuie să‑i mai sub­ţi­em hrana şi să ne îndeletnicim, ca şi ve­chii părinţi, cu postul, cu privegherea şi mai ales cu rugăciunea. Părinţii din vechime posteau mult şi nu mureau de foame, ba dimpotrivă, trăiau mulţi peste 100 de ani, „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iasă din gura lui Dumnezeu”.
Aceasta este chemarea omului în astă lume: înduhovnicirea sa, care se dobândeşte prin fuga de păcate, faptele bune, postul, privegherea şi rugăciunea.
La catolici şi protestanţi nu există ideea de înduhovnicire. Te mântuieşti (ca în cazul catolicilor) cu fapte bune şi/sau merite prisositoare şi nu prin sfinţire. Filioque, primatul şi infailibilitatea papală, sunt destule elemente despărţitoare între catolici şi ortodocşi. Cu protestanţii avem chiar mult mai multe diferenţe. Însă noi, orice vom face pentru mântuirea noastră, trebuie să avem mărturie de la înaintaşii noştri că ceea ce am făcut este bine cum a fost făptuit. Făcând astfel ne vom asemăna cu ei, dar şi cu Fiul care făcea cele ale Tatălui.
‑ Până la urmă se va construi totuşi „Catedrala mântuirii neamului”, părin­te. Ce părere aveţi despre asta?
‑ Nu e treaba mea, însă noi românii am construit biserici mici, modeste, dar ade­vărate bijuterii. Să nu uităm că slava deşartă este legată mai totdeauna de măreţie. Şi Sfânta Sofia, a îngăduit Dumnezeu să ajungă în mâinile musulmanilor…
‑ Avva, ce părere aveţi de­spre fraţii noştri ortodocşi de stil vechi şi despre diferenţa de 13 zile dintre noi?
‑ Diferendul porneşte dintr‑o înţelegere greşită a lucrurilor. Dar pe om ca şi pe pom îl vei cunoaşte după roadă, dacă stăruie în vrajbă şi ponegrirea aproapelui, sigur nu e în regulă ceva cu el. Mi‑aduc aminte că era şi o controversă legată de timpul când se sfinţesc apele: la Boboteaza pe nou, sau pe vechi?
‑ Părintele Iulian are o vorbă: astăzi „banul face planul”! Despre civilizaţia ba­nului din ziua de astăzi, ce părere aveţi?
‑ Măi, pe timpuri se spunea că „numai domnii au bani”. Astăzi însă „dacă ai bani eşti domn”, ceea ce este puţin diferit. Nu vă speriaţi de sărăcie, că Dumnezeu nu‑l lasă pe cel ce caută ale Sale şi la vreme potrivită îi dă cele trebuincioase. Şi ştie El mai bine ca noi şi când e vremea potrivită. Dar noi cu adevărat trebuie să căutăm cele ale Domnului, că nepurtarea de grijă, adică moartea faţă lucruri, este cea care naşte dorul de Dumnezeu.
‑ Vom ajunge „o turmă şi un păs­tor”, avva?
‑ Cu siguranţă! Însă doar… dincolo!  Dumnezeu încă ne aşteaptă!