Revista:

Credinta fara fapte sau faptele fara credinta

id98_1.jpg.jpg

Ultima săptămână din Postul Mare care precede Duminica Învierii Domnului se numeşte Săptămâna Patimilor pentru că stă sub semnul Crucii şi al Jertfei prin care Hristos ne‑a făcut părtaşi bucuriei vieţii veşnice. Pilda celor zece fecioare din Evanghelia zilei de Marţi a Săptămânii celei Mari, este un semnal de avertizare prin care Biserica ne îndeamnă la sporirea atenţiei asupra nevoinţelor noastre duhovniceşti pentru ca privegherea noastră să fie una continuă, dar mai ales să fie o priveghere cu folos. Zece erau fecioarele şi toate aşteptau cu nădejdea de a intra la nunta Mirelui, însă doar jumătate dintre ele au avut parte de această bucurie.

 

Motivul pare minor, atât de neînsemnat încât ne‑am putea întreba cu indignare; cum, doar pentru atâta lucru, pentru o greşeală atât de mică să primească o sentinţă atât de grea? Nedumerirea ar putea fi risipită în parte, dacă am citi epistola Sf. Ap. Iacov unde se spune; „Cine va păzi toată legea dar va greşi într‑o singură poruncă, s‑a făcut vinovat de toate poruncile” (Iacov 2,10) iar în alt loc adaugă: „… precum trupul fără suflet mort este, astfel şi credinţa fără fapte moartă este” (Iacov 2, 26).
Considerând credinţa fără fapte moar­tă, atunci nici faptele singure, fără cre­din­ţa adevărată nu sunt suficiente pentru mântuire. Dreapta credinţă şi faptele bune sunt cele două feţe ale aceleiaşi me­dalii, ambele de aceeaşi importanţă, una fiind desăvârşită doar împreună cu cealaltă.
Tâlcuindu‑se această pericopă, cel mai adesea se ia în discuţie doar o singu­ră faţetă a medaliei, aceea în care se dove­deşte că nu este suficient doar să te declari ortodox, dacă nu o mărturiseşti şi prin fapte. Reversul medaliei ne prezintă şi cealaltă dimensiune, la fel de adevărată, cea a credinţei, realitate asupra căreia aş vrea să insist în cele ce urmează.
Sfinţii Părinţi consideră că fapta este alcătuită din trup şi suflet, trupul faptei fiind actul sau lucrarea văzută, iar sufletul fiind scopul cu care se face acea faptă. Urmând acelaşi raţionament, şi credinţa la rândul ei, poate fi alcătuită din trup şi suflet ‑ trupul fiind mărturisirea cre­dinţei, fie că se face prin acte exterioare, fie că rămân convingeri interioare – sufletul credinţei fiind identificat cu ceea ce se mărturiseşte, mai precis, cât adevăr cuprinde ceea ce este mărturisit. Cum Adevărul nu poate fi decât unul singur, Hristos, doar cel ce mărturiseşte corect credinţa cea adevărată se împărtăşeşte de plinătatea harului Duhului Sfânt. Când credinţa este falsă sau mărturisirea ei este doar e mimată, harul se retrage, în parte sau cu desăvârşire.
Fiecare fecioară avea candela ei aprin­să, adică, la prima vedere toate păreau a fi foarte evlavioase, şi fiecare avea în candelă mai mult sau mai puţin untdelemn, adică o credinţă întemeiată mai mult sau mai puţin pe Adevăr. Untdelemnul înseamnă prezenţa harului Duhului Sfânt care ga­ran­trează şi întăreşte dreapta credinţă, după cuvântul Sf. Ap. Pavel care zice; „Prin har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, nu din fapte ca să nu se laude nimeni” (Efeseni 2, 8‑9). Rezerva de untdelemn din vase pe care au luat‑o fecioarele cele înţelepte semnifică plinătatea harului Duhului Sfânt adunat în învăţăturile Sfinţilor Părinţi, în Sfânta Tradiţie şi în canoanele Bisericii.
Cinci dintre fecioare constată că încetul cu încetul uleiul se împuţinează, lumina scade şi candela se răceşte. Harul Duhului Sfânt se retrage de unde nu este primit şi mărturisit deplin. Numai fecioria şi faptele de caritate nu sunt de ajuns pentru ca cele zece fecioare să se numească între ele surori întru credinţă, nicidecum să se numească împreună, mirese ale Mirelui. Deşi toate se nevoiseră în feciorie şi lucraseră aceleaşi virtuţi, datorită nedeplinătăţii credinţei, a falsei credinţe sau puţinei credinţe, jumătate dintre ele aud de la Domnul; „Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi” (Matei 25,12); ‑ nu regăsesc lumina Mea pe chipurile şi în sufletele voastre !
Văzând că le cuprinde întunericul cele cinci fecioare nebune intră în panică şi aleargă să ceară ajutor fecioarelor înţe­lepte, dar constată cu surprindere că ceea ce desconsideraseră până atunci ca pe ceva lipsit de importanţă, era de fapt esen­ţialul, era tocmai ceea ce aveau nevoie pentru a li se deschide uşa cămării de nuntă. Binele nu este bine dacă nu e făcut bine. Poţi să dobândeşti toate virtuţile, dar dacă nu le faci în numele lui Hristos, chiar El o spune; „Cine nu adună cu Mine, risipeşte” (Matei 12,30).
Minciuna în care zăceau se vădeşte din faptul că şi acum, pentru a ieşi din impas, recurg la mijloace de compromis asemenea cu falsa şi strâmba lor credinţă, încercând, nu să se îndrepte pe sine ci să le corupă şi să le abată din drum şi pe cele înţelepte. „Daţi‑ne şi nouă din untdelemnul vostru” (Matei 25,8), adică; ‑ faceţi un pogorământ în numele dragostei, renunţaţi pentru noi măcar la o fărâmă din Adevăr, fiţi asemenea nouă pentru a fi împreună părtaşe la aceeaşi bucurie, şi de ne va găsi Domnul mărturisind aceeaşi credinţă (aceeaşi care?) poate se va milostivi şi de noi. Adevărul nu le priveşte, vor doar să se vadă intrate le nuntă, dacă se poate, dacă nu ‑ ori mergem cu toate la nuntă ori mergem cu toate la iad!
Deşi răspunsul pare nedrept şi egoist, prin refuzul lor, fecioarele cele înţelepte ne transmit scurt şi clar mesajul lui Hristos; credinţa nu se negociază. După ce o viaţă întreagă au făcut milostenie la săraci, devin deodată zgârcite chiar cu surorile lor de nevoinţă (nu şi de credinţă) spunându‑le: ‑ Nu, ca nu cumva ştirbind ceva din Adevăr să ne aflăm mincinoase înaintea Mirelui şi să nu fim primite nici noi la nuntă. Mai bine mergeţi şi cautaţi să dobândiţi ceea ce vă lipseşte, plinătatea credinţei, Adevărul întreg! Solidaritatea nu mai este o virtute când comuniunea este cu cel rău.
Fecioarele nebune devin în faţa Mirelui conştiente de greşeala lor, dar după moarte nu mai este îndreptare, pentru că în credinţa şi în faptele în care te găseşte moartea, după acelea vei fi şi judecat. După ce s‑a închis uşa, pentru cei ce au murit neîmpăcaţi cu Dumnezeu, omeneşte, nu se mai poate face nimic. Dumnezeu însă îi va judeca pe toţi după faptele şi după credinţa lor, cum spune Sf. Ap. Pavel, pe păgâni după legea conştiinţei, pe iudei după legea lui Moise (Romani 2, 12‑15) iar pe creştini după Cuvântul Evangheliei (Iacov 2, 12); (Ioan 12, 48).
Nu de puţine ori Mântuitorul Hristos mustrând pe iudei, îi pune faţă în faţă cu cei de alt neam şi de altă cre­din­ţă, care depăşeau prin râvnă şi virtute starea căldicică a poporului iudeu, ruşi­nând totodată atitudinea triumfalistă a căr­turarilor şi fariseilor care se credeau infailibili. Dar chiar şi atunci când face astfel de comparaţii, Hristos ne arată precis ceea ce este de admirat la neamurile păgâne, făcând distincţie între faptele lor şi credinţa lor, între credinţa lor şi credinţa cea adevărată. Mântuitorul fericeşte credinţa păgânilor, dar numai a acelora care au crezut drept în El, astfel, unui sutaş îi spune: „Fie ţie după cum ai crezut” (Matei 8, 13), adică drept, „căci la nimeni în Israel n‑am găsit atâta credinţă” adică, mare şi puternică.
Este adevărat cuvântul, „arată‑mi credinţa ta din fapte” (Iacov 2,18), dar când Mântuitorul, într‑o parabolă, laudă faptele de milostenie ale unui samari­nean, ne sugerează să‑i urmăm doar faptele nu şi credinţa, pentru că îndemnul final pe care Hristos îl dă învăţătorului de lege este : „Mergi şi fă şi tu asemenea” samarineanului (Luca 10, 37), nu‑i spune „mergi şi te fă samarinean, după credinţă”.
În Cartea Apocalipsei, Sf. Ap. Ioan adresându‑se unuia dintre episcopi îi scrie: „Priveghează şi întăreşte ce a mai rămas şi era să moară. Căci n‑am găsit faptele tale depline înaintea Dumnezeului Meu” (Apocalipsa 3,2). Nedeplinătatea faptelor înseamnă tratarea cu superficialitate a poruncilor dumnezeieşti, detalii în aparenţă nesemnificative, dar în realitate de o importanţă capitală. Este importanţa celor câţiva centimetri care ar mai trebui pentru ca lungimea podului să facă legătura între cele două ma­luri, centrimetri fără de care întregul pod s‑ar prăbuşi.
Aşa cum nu poţi face pâine numai din făină sau numai din apă, dacă nu le amesteci şi împreună să le pui la foc, tot aşa, numai credinţa sau numai faptele bune nu aduc mântuirea, dacă nu sunt împreună‑lucrătoare în lumina Duhului Sfânt. Este de fapt şi îndemnul Mântuitorului Hristos adresat tuturor, cât mai este vreme; „şi pe acestea să le faceţi şi pe acelea să nu le lăsaţi” (Matei 23,23).