Revista:

Invierea Mantuitorului Iisus Hristos

id91_1.jpg.jpg

Mântuitorul cât a fost pe pământ a făcut trei feluri de minuni:
1. Asupra naturii: schimbarea apei în vin, potolirea furtunii de pe mare, înmulţirea pâinilor etc.
2. Asupra oamenilor: vindecarea de boli şi neputinţe. E unica persoană din lume care a avut putere asupra tuturor bolilor, chiar şi asupra morţii.
3. Asupra Sa Însuşi: „Schimbarea la Faţă”, vorbirea în templu cu mai‑marii Templului – „Şi se minunau toţi cei ce‑L auzeau pe dânsul de înţelepciunea şi de răspunsurile Lui” (Lc. 2; 47). Dar cea mai mare minune a Mântuitorului a fost Învierea Sa. De nu învia Iisus Hristos, rămânea moartă toată activitatea şi jertfa Sa de pe cruce, iar moartea ar fi stăpânit în continuare peste omenire.
Învierea Mântuitorului a produs bucurie mare în trei locuri deosebite: în iad, pe pământ şi în cer. Asupra acestor trei puncte doresc să medităm puţin.

 

Bucurie în iad

„Pogorâtu‑te‑ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi Hristoase…” (Cântarea a 6‑a, Canonul Paştilor).
Iisus Hristos n‑a venit în lume în lume spre a mântui o singură seminţie de oameni, ci a primit a Se coborî din sânurile Tatălui şi a Se întrupa din Fecioara Maria pentru a răscumpăra întreaga omenire, jertfindu‑Se pe altarul crucii, începând de la Adam şi până la ultima generaţie a omenirii.
Înainte de învierea lui Iisus Hristos, raiul era închis pentru oameni şi toţi erau osândiţi să meargă în iad. De această pedeapsă nu erau scutiţi nici cei mai curaţi şi bineplăcuţi oameni a lui Dumnezeu. Iisus Hristos încheindu‑şi activitatea mântuitoare pe pământ, după ce a suferit patimile cele de ocară şi moar­tea pe cruce, a fost aşezat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul s‑a pogorât în iad, pentru a elibera din stăpânirea celui rău pe toţi cei aleşi şi drepţi spre a‑i duce în împărăţia cerească.
În iad s‑a produs o discuţie între drepţii Vechiului Testament. Arhiereul Zaharia zicea: „Eu am primit în Sfânta Sfintelor pe Fecioara Maria, iar după 12 ani am logodit‑o cu dreptul Iosif spre mărturia nevinovăţiei ei.” Sfânta Elisabeta ar fi glăsuit: „Eu m‑am închinat Mântuitorului pe când era încă în pântecele Fecioarei Maria.” În acelaşi chip şi dreptul Iosif a recunoscut că prin înger a primit vestea că Fecioara Maria va naşte pe Mesia cel aşteptat, adică pe Fiul lui Dumnezeu. Iar Sfântul Ioan Botezătorul, pecetea proorocilor, cu glas puternic, a strigat: „Am văzut Duhul pogorându‑se peste El, iar glasul Tatălui a mărturisit că Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit !”
Într‑o stihiră a învierii auzim aceasta: „Minunată este răstignirea şi pogorârea Ta în iad, Iubitorule de oameni, că prădându‑l pe el, cei de demult legaţi, îm­preună cu Tine I‑ai înviat, întru sla­vă, ca un Dumnezeu şi deschizând raiul i‑ai învrednicit să‑l dobândească” (Sti­hoavnă, sâmbătă seara, gl. al 5‑lea). Pentru aceasta şi nouă, celor ce slăvim scularea Ta cea de‑a treia zi, dăruieşte‑ne curăţirea de păcate, locuitori ai raiului învredniceşte‑ne să fim, ca un singur ­milostiv!

Bucurie pe pământ

Frumuseţea adevărului din luminata zi a Învierii Domnului, nici Apostolii, nici prietenii Lui nu l‑au vestit prima dată, ci ostaşii. Ostaşii – aceşti oameni care n‑au petrecut în apropierea lui Iisus, care îl cunoşteau numai după cele spuse de învinuitori, crezând despre El că este un răzvrătit. Dar văzând cele întâmplate după răstignire, s‑au convins că nimeni nu L‑a furat, ci a înviat din morţi cu puterea Sa. Toţi cei care au păzit mormântul strigau în gura mare că Hristos a Înviat! Pentru ca să tacă, sinedriştii încearcă să‑i cumpere cu bani, cu scopul de‑a tăgădui Învierea; aceiaşi sinedrişti care, tot cu arginţi, plătiseră trădarea lui Iuda. Ostaşilor le ofereau bani, fiind sfătuiţi să spună că, în timp ce ei dormeau, ucenicii au furat trupul lui Iisus. Însă ei nu pot face aceasta, fiindcă atunci ce va zice Pilat: „Voi atâţia fiind aţi adormit în aşa fel, încât Apostolii au putut veni şi au trecut printre voi fără să vă pricinuiască vreun rău, să ridice piatra, să se coboare în mormânt să ia trupul lui Hristos şi voi să nu simţiţi nimic ? Ce fel de ostaşi sunteţi, în ce chip vă faceţi datoria, ce încredere mai pot avea în voi?”
Mai mult decât atât se va naşte nemul­ţumire şi răzvrătire în popor, pentru că, unii zic că Hristos a înviat, iar alţii că a fost furat. Dar dacă voi aţi adormit, cu ce puteţi dovedi că Apostolii l‑au furat? Ce martor poate fi unul care doarme? Ce garanţie poate prezenta că spune adevărul despre cele întâmplate în timpul somnului? Cugetând ei la toate acestea, ostaşii mărturisesc adevărul despre învierea lui Iisus Hristos. Însuşi sutaşul Longhin, văzând cele întâmplate, se încreştinează şi moare ca martir, mărturisind adevărul Învierii Domnului.
Să presupunem că sinedriştii, după constatarea morţii lui Hristos, ar fi zis că nu‑i mai interesează nimic despre El. Dar Dumnezeu a rânduit ca înşişi ostaşii lor să le dea vestea că a înviat Hristos. Însă, în loc să fie pedepsiţi – fiindcă nu şi‑au făcut datoria – li se ofereau bani, numai ca să tacă. De asemenea, nici Apostolii nu sunt urmăriţi pentru că ar fi furat trupul lui Hristos, dovedindu‑se prin toate acestea adevărul de netăgăduit al Învierii Mântuitorului Iisus Hristos.
De Învierea Domnului s‑au bucurat mai întâi femeile mironosiţe şi Maica Domnului, care din credinţa şi dragostea lor fierbinte au mers la mormântul Domnului ca să împlinească cele cuvenite după îngropare. Iisus le răsplăteşte şi le întâmpină cu cuvintele: „Bucuraţi‑vă!” şi ele recunoscându‑i glasul şi blândul chip, s‑au umplut de‑o aleasă bucurie sufletească.
S‑au bucurat Apostolii care timp de trei ani şi mai bine, îşi clădiseră o credinţă, o nădejde şi o dragoste faţă de Învăţătorul lor, dar care, odată cu patimile şi moartea Domnului, începuse să se clatine în sufletele lor. Acum se aflau în faţa lumii plini de ocară şi batjocură, căci toţi îi întrebau: „Unde vă este Împăratul, Învăţătorul care a amăgit lumea, iar pe Sine nu a putut să se mântuiască?”
Odată cu Învierea Domnului, s‑a reaprins în sufletele lor făclia credinţei, focul dragostei şi candela speranţei. Apostolii erau convinşi că poporul iudeu făcuse o mare greşeală, dându‑L pe Iisus la moarte, neavând nici o vină, făcându‑se astfel vărsător de sânge nevinovat. El a fost acuzat că S‑a numit pe sine Fiul lui Dumnezeu, iar abia acum Apostolii înţeleg cuvintele pe care le‑a spus mai înainte Mântuitorul: „Stricaţi acest templu şi în trei zile Eu Îl voi zidi”.
Se bucură ucenicii, pentru că Iisus îi iartă de îndoiala ce au avut‑o în timpul patimilor şi pentru că L‑au părăsit; se bucură fiindcă Iisus îi înzestrează cu puterea de‑a ierta păcatele şi pentru încredinţarea misiunii de‑a propovădui la toate neamurile cele văzute şi auzite la Iisus Hristos, asigurându‑i că va fi cu ei până la sfârşitul veacurilor. Mai mult, ei îşi dau seama că Iisus le cunoştea faptele, vorbele, gândurile, atunci când li se arată, îi mustră părinteşte pentru slăbiciunile şi îndoielile lor. Pe toţi iubitorii lui Hristos, vestea învierii Lui îi umple de bucurie, dar pe vrăjmaşii Lui îi cuprinde durerea şi spaima, frica şi mustrarea de conştiinţă.
De la Învierea Domnului creştinii nu se mai înspăimântă de moarte, fiindcă efectul ei a fost nimicit. Trecerea de la cele pământeşti înseamnă somn, iar cimitirul este loc de odihnă al celor adormiţi întru Domnul.
Canonul Învierii ce se cântă la Paşti este alcătuit de Sfântul Ioan Damaschin şi el dă glas simţămintelor noastre de bucurie: „Ziua Învierii popoare să ne bucurăm, Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos Dumnezeu ne‑a trecut pe noi, cei ce cântăm cântare de biruinţă”.

Bucurie în cer

În vinerea sfintelor Patimi, sfânta Evanghelie ne spune că soarele s‑a întunecat şi pământul s‑a cutremurat, iar pietrele s‑au despicat. Această neobişnuită schimbare a legilor naturii a fost dovada durerii cereşti în faţa durerii Fiului lui Dumnezeu. A fost semnul întoarcerii feţei lui Dumnezeu de la cei ce săvârşeau o înspăimântătoare nedreptate, răstignind pe lemn pe Acela care a zidit pe om. A fost momentul când Tatăl şi‑a văzut Fiul în cele mai grele suferinţe, iar îngerii văzând pe Stăpânul lor batjocorit ca un făcător de rele, s‑au spăimântat.
Acel loc, care s‑a întunecat întâi, Golgota, s‑a şi luminat primul în noaptea Învierii Domnului. Către acel loc Dumnezeu trimite înger să vestească slăvita Înviere. Se bucură cerul pentru că Iisus şi‑a încheiat misiunea de Învăţător, descoperind lumii pe Dumnezeu, rosturile şi datoriile omului pe pământ, răsplata potrivit faptelor bune şi plata celor rele, existenţa raiului şi a iadului.
Iisus a adus, prin jertfa Sa de Arhiereu, jertfa răscumpărării, a împăcării omului cu Dumnezeu. El a fost Mielul care prin sângele Său, ne‑a scos din robia diavolului şi a morţii, călăuzindu‑ne la fericirea cerească. Jertfa vieţii lui Iisus Hristos este garanţia vieţii noastre. Azi cerurile se bucură că uşile raiului se deschid şi Iisus biruitor, face începutul fericirii raiului. Azi cerul se bucură că Dumnezeu Tatăl primeşte în sânul Său şi în slava Sa pe Fiul care se întoarce îmbrăcat întru putere şi slavă. Astăzi întemeierea raiului se face, căci, împreună cu îngerii, toţi sfinţii şi drepţii văd pe acela care L‑au slujit şi urmat, se bucură şi cântă, laudă şi închinare aduc Sfintei Treimi.
Denumirea de Paşti o avem de la cu­vân­tul evreiesc „pascha”, care înseamnă trecere. Evreii sărbătoreau Paştile în amintirea scăpării lor din robia Egiptului şi trecerea lor în ţara Canaanului, locul fericirii.
Paştile creştinilor înseamnă trecerea de la robia morţii la împărăţia vieţii veşnice. Între mielul pascal al evreilor şi Iisus Hristos, care e adevăratul Miel care ridică păcatele lumi, este o strânsă legătură. Iar minunea proorocului Iona care a fost înghiţit de chit, stând înă­­untrul lui trei zile şi apoi dat afară nevătămat, preînchipuie moartea şi Învierea Domnului.
Precum prin Adam toţi mor, aşa şi prin Iisus Hristos toţi înviază (I Cor. 15; 22). Atât raiul, cât şi iadul sunt deschise; între ele se află locul ju­decăţii. Cine se judecă fără milă pe sine, cine se răscumpără pe sine din vâltoarea păcatelor, cine îşi mărturiseşte şi recunoaşte vinovăţia sa, căindu‑se, acela va fi judecat cu blândeţe de către Iisus Hristos şi va trece de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer.
Cu bucurie să aducem astăzi entuziasta mărturisire apostolică a biruinţei vieţii asupra morţii: HRISTOS A ÎNVIAT!