Revista:

Lupta cu patimile sau despre viata in pustie

id99_1.jpg.jpg

…acolo, în inimă, este marea pustie. Acolo, şi‑au găsit adăpostul tot ce este mai pustiitor: patimile, poftele cele viclene, dorinţele cele desfrânate. În toată această pustie se avântă monahul care caută, sau mai bine spus, care se caută pe sine şi pe Hristos.

 

Putem înţelege viaţa monahală astfel. Lumea e ca o celulă: are membrană, citoplasmă şi nucleu. Ceea ce o delimitează este membrana, aceasta îi dă circumscrierea, o individualizează, o apără de lumea nevăzută, pe care ea nu o cunoaşte decât prin porţi. Porţile acestea sunt vegheate de călugări. Călugărul, monahul, cel unit cu cerul, pentru care cuvântul Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul se face strigăt întru pătimirea purtării sarcinilor lumii întregi, asumându‑şi lepădarea de lume şi de rosturile lumii acesteia pipăibile, acest monah, este cel care urcă pe metereze şi veghează la porţi, care construieşte turnuri de veghe, de unde să scruteze lumea de dincolo, nevăzută, pentru a putea a se ridica către cer.
Multe pot fi spuse despre viaţa în sihăstrie, dar, mai pe scurt, am putea spune aşa. Biserica, trupul mistic al Mântuitorului, este compusă atât din obştea celor biruitori, care se bucură astăzi de Lumina cea neînserată a Celui veşnic, cât şi din obştea celor luptători, care se bucură şi ei de darurile Duhului Sfânt, de puterile celor care stau împrejur, ajutându‑i ca să lupte în stadion, biruindu‑se pe sine şi cucerindu‑l pe Hristos. În această luptă e nevoie de antrenament şi de hotărâre. Şi la fel ca şi la oaste sunt mai multe feluri de ostaşi. Sunt noii recruţi care stau în cazarmă şi se pregătesc să înveţe cum să mânuiască armele. Sunt cei care deja au depus jurământul şi îşi desfăşoară luptă lor pe metereze. Şi sunt cei ce s‑au ales prin propriul lor dor, prin hotărâre şi binecuvântare, de a ieşi chiar în mijlocul lupilor dincolo de metereze, în sihăstrii, în pustnicii. Acolo în pustiul pe care doar diavolul îl vizitează, sihaştrii ne arată lupta faţă către faţă cu el, cum şi către ce să‑şi îndrepte monahul ţinta şi tirul. Aceasta este minunata trilogie a coborârii minţii în inimă. Pentru că acolo, în inimă, este marea pustie. Acolo şi‑au găsit adăpostul tot ce este mai pustiitor: patimile, poftele cele viclene, dorinţele cele desfrânate. În toată această pustie se avântă monahul care caută, sau mai bine spus, care se caută pe sine şi pe Hristos. Este un dor nesfârşit de junghiere, pentru că Domnul ne‑a creat după chipul său, după chipul Mielului. Şi iată că Dumnezeu ne vrea miei. Şi nu numai cu chip de miei, ci chiar cu trup şi sînge de miei. De aceea ne cheamă şi ne arată cum ar trebui să trăim. Ne învaţă aceste cuvinte minunate şi tainice: „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, Acesta este Sângele Meu care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertare păcatelor.” Ne învaţă cum să trăim ca heruvimii cei care, cu ochii cunoştiinţei de Dumnezeu, îşi umplu fiinţa. Şi astfel umplându‑ne mintea de cunoaşterea cuvintelor dumnezeieşti, să putem să urcăm pe metereze coborând în adâncul fiinţei noastre cu stindardele adevărurilor dumnezeieşti care să fâlfâie victorios pe calea către uni­rea cea minunată a omului cu Dumnezeu. „Luaţi, mâncaţi, Acesta este Trupul Meu.” Să se amestece în trupul meu mireasma Trupului Tău Cel de Viaţă Făcător. Cum oare nu suntem străpunşi de aceste cuvinte? Cum oare nu rămân în inimile noastre? Cum oare lăsăm alte cuvinte să pătrundă în noi, să ne stăpânească, iar acestea care sunt mai dulci ca mierea şi mai dorite ca fagurele, nu le primim? Şi ce frumos ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur: aceasta este marea chemare a omului, aceasta este marea lucrare a omului, ca plecând de la  Sfânta Liturghie, să plecăm cu acest gând care să‑l stăpânească şi să spună încontinuu „Luaţi, mân­caţi, acesta este Trupul Meu”. Răbdând, iertând, binecuvântând, dăruind, şi astfel trăind în veşnicie. Dacă mintea nu reuşeşte să se lase cucerită, raţiunile Cuvântului Celui de Viaţă Făcător nu vor putea să se întărească în lucrarea virtuţilor, nu vor putea să găsească cale de a cuceri inima. Iar inima, adâncul, cămara de taină, care ar trebui să lucreze, să pulseze, în ritmul acesta al tainelor dumnezeieşti, nu va putea fi curăţită de veninurile lucrării păcatelor.
Sunt două tipuri de a lucra: în lumea căzută şi în cea restaurată. În lumea căzută lucrarea va aduce creşterea entropiei, care dacă nu este curăţită de dezordinea pe care aceasta o aduce, lumea devine un loc plin de gunoaie, pe care ea însăşi le‑a produs. Unica modalitate de a te izbăvi de aceste gunoaie este de a trăi după raţiunile dumnezeieşti ale existenţei care ne ]nvaţă cum să lucrăm, micşorând entropia, şi astfel să creştem frumosul, adică măsura asemănării cu Dumnezeu.